Publicat în Economie, Politică, Social

Limitele creşterii – Partea 1 (Problema ecologică)


(Partea a doua o puteţi citi aici)

Tot mai multe voci în ultima vreme atrag atenţia asupra problemelor ce s-ar putea dovedi la un moment dat insurmontabile, privind deteriorarea eco-sistemului în care trăim, deteriorarea indicatorilor sociali în toate ţările lumii, polarizarea tot mai acută a societăţii în săraci şi bogaţi, asupra consumului iraţional al resurselor naturale şi umane – definit ca o risipă de mari proporţii –, asupra economiei mondiale şi comportamentului economic care a devenit total nesustenabil, precum şi asupra altor probleme conexe menite a provoca, dacă nu reacţii concrete, măcar relexii din partea noastră a tuturor.

Una din primele acţiuni concrete menite a conştientiza aceste probleme a fost constituită de Raportul Clubului de la Roma, intitulat „Limitele creşterii”, raport elaborat în 1972 de un colectiv de cercetători de la Massachusetts Institute of Technology, coordonat de profesorul Dennis Meadows. Acest raport evidenţia contradicţia, devenită din ce în ce mai acută, între dezvoltarea industrială şi mediul ambiant, analizând deopotrivă aspectul cantitativ al problemei – prin tendinţa de epuizare a resurselor naturale, energetice şi de hrană datorată consumului acestora într-un ritm superior capacităţii lor de regenerare – dar şi cel calitativ, prin deteriorarea fizică şi poluarea factorilor de mediu. Concluziile acestui raport de impunere cât mai grabnică a unei creşteri economice zero, au fost respinse de întreaga lume politică şi ştiinţifică, în principal de reprezentanţii ţărilor în curs de dezvoltare participanţi la Summitul din 1972 de la Stockholm, care îşi vedeau astfel ameninţate în primul rând chiar ţările lor. Paradigma economică prin care, creşterea economică era şi este văzută şi astăzi, ca un panaceu universal pentru rezolvarea tuturor problemelor sociale şi eradicarea sărăciei, a fost mai puternică, acest raport rămânând aproape fără nici un ecou concret în ceea ce priveşte sistemul economic ce animă societatea contemporană. Iniţiativa ONU de a înfiinţa Comisia Mondială asupra mediului şi dezvoltării condus însă la elaborarea unor studii menite să dezamorseze conflictul dintre dezvoltarea industrială şi mediul înconjurător şi să găsească acele soluţii de dezvoltare sustenabilă şi de progres nu doar în anumite zone, ci la nivel global, prin armonizarea progresului ştiinţific cu ecologia, sociologia şi eradicarea foametei şi sărăciei.

Din punct de vedere istoric, introducerea termenului de dezvoltare durabilă (sustenabilă) a fost lansat în 1987 prin publicarea Raportului Brundtland*, intitulat „Viitorul nostru comun” şi al cărui obiectiv era să găsească “o cale de dezvoltare care să susţină progresul uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndepărtat[i]. De asemenea, tot aici, dezvoltarea durabilă era definită ca fiind acel tip de dezvoltare care răspunde nevoilor prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a şi le satisface pe ale lor proprii[ii].

Demn de amintit aici este demersul profesorului Barry Commoner, care în lucrarea sa „Cercul care se închide” evidenţia diferenţa şi antagonismul dintre „comportamentul” natural – care nu produce deşeuri sau elemente neregenerabile sau transformabile – şi cel al societăţii umane contemporane, generatoare de munţi de gunoaie şi nenumăraţi factori de poluare a mediului. În timp ce în întreaga natură are loc un circuit complet al materiei, societatea umană a „întrerupt acest circuit armonios al naturii”, intervenind prin activitatea economică în mecanismele de reglare a sistemului natural.

Pornind de la aceleaşi idei conţinute în raportul din 1972, „cel de-al patrulea Raport al Clubului de la Roma, intitulat ”Să ieşim din epoca risipei” relua ideea necesităţii de a elimina caracterul neraţional al dezvoltării economice, exprimat prin risipa de resurse şi poluarea factorilor de mediu, care înseamnă irosire de resurse, de materii sau substanţe utile. Acestea, „deversate” în natură, devin tot atâtea surse de poluare”[iii].

Cum altfel decât risipă generalizată, poate fi denumit comportamentul economic contemporan care recompensează consumul accelerat al acestor resurse naturale, singurul aspect al eficienţei fiind desemnat doar de criteriul profitului financiar? Cu alte cuvinte, este mult mai „rentabil” pentru PIB-ul unei ţări ca un om să se deplaseze cu maşina personală, decât să folosească transportul în comun, bicicleta sau mersul pe jos. Este mult mai „rentabilă” folosirea de ambalaje de unică folosinţă din plastic, decât a acelora din sticlă care pot fi reciclate, iar în cazul produselor de larg consum este mult mai „rentabil” în economia contemporană ca acestea să fie de mai slabă calitate din punctul de vedere al durabilităţii, dar mai ieftine ca preţ. Nimeni însă nu atrage atenţia asupra consecinţelor pe termen lung a acestui gen de comportament economic: consumul accelerat al resurselor naturale şi pe cale de consecinţă, privarea generaţiilor viitoare de acestea, poluarea cu elemente neregenerabile şi folosirea total neeficientă (din punct de vedere al satisfacerii nevoilor umane) a resurselor, materialelor şi energiei.

Unul din marii promotori ai conceptului de dezvoltare durabilă este – alături de mulţi alţii – şi Lester Brown. În anul 1974 acesta a creat „Worldwatch Institute”, un institut de cercetări interdisciplinare care a atras atenţia că asistăm la un proces global de distrugere ecologică, ceea ce impune reorientarea ecologică a economiei. Tot el a fost cel care a definit şi conceptul de dezvoltare durabilă din punct de vedere ambiental. „O societate durabilă este cea care îşi modelează sistemul economic şi social astfel încât resursele naturale şi sistemele de suport ale vieţii să fie menţinute”(…) „Componentele esenţiale ale unei strategii pentru o dezvoltare durabilă includ stabilizarea populaţiei, reducerea dependenţei de petrol, dezvoltarea resurselor de energii regenerabile, conservarea solului, protejarea sistemelor biologice ale pământului, reciclarea materialelor[iv]. În continuare, în 2001, Lester Brown pune bazele unei noi organizaţii de cercetare „Earth Policy Institute” şi lansează cartea-manifest a acesteia, „Eco-economia”, în care pledează pentru crearea unei noi ştiinţe economice, realizată prin cooperarea economiştilor şi a ecologiştilor şi pentru promovarea unei economii în armonie cu mediul, deci sustenabilă din punct de vedere al mediului[v]. Avertismentul exprimat de acest cercetător poate fi definit sintetic astfel: „Colapsul sistemelor de suport natural, ambiental, este pericolul comun al societăţii contemporane, căreia nu-i poate supravieţui nici o economie, oricât de avansată ar fi”[vi]. De aceea, efortul susţinut de aşeza economia pe alte baze mai trainice, trebuie să fie unul comun, nu unul izolat la nivel de stat sau regiune.

(continuarea o puteţi citi aici)


* Prim ministru al Norvegiei în acea perioadă.


[i] Our Common Future, WCED, Oxford University Press, New York, 1987, p.4.

[ii] Ion Pohoaţă, Dezvoltarea durabilă, Note de curs, Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi, Centrul de Studii Europene

[iii] Ion Iliescu, Prefaţa ediţiei în limba română a cărţii lui Lester Brown, „Planul B 2.0

[iv] Ibidem

[v] Ibidem

[vi] Ibidem

Anunțuri

Autor:

Adevărul le foloseşte celor care-l ascultă, dar le face rău celor care-l spun. (Winston Churchill)

2 gânduri despre „Limitele creşterii – Partea 1 (Problema ecologică)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s