Publicat în Cultură, Social

Individualismul la români


[…]

Cu aceste rezerve ne propunem să schiţăm în rândurile de mai jos câteva date privitoare la însuşirile sufleteşti ale poporului român, sub latura vieţii sale sociale şi economice.

Aceste date sunt obţinute, în cea mai mare parte, prin compararea manifestărilor sufleteşti obişnuite românului cu acelea pe care le găsim la popoarele culte apusene. Această comparare s-ar fi putut face şi cu manifestările sufleteşti ale popoarelor învecinate românului şi aceasta ar fi fost poate de recomandat; am preferat-o totuşi pe cealaltă, fiindcă aceasta se poate face pe baza unui material mai precis şi mai controlabil.

În afară de aceasta, cum în viaţa socială şi economică a poporului român a existat, în timpul din urmă mai ales, tendinţa de a se imita instituţiile din Apus, compararea aleasă de noi are avantajul de a ilustra tocmai, în perspectiva acestei tendinţe de imitare, unele din cele mai caracteristice dispoziţii ale sufletului românesc.

Datele noastre sunt aşadar, cu precădere, dobândite prin metoda comparativă. Începem cu acelea care se impun de la prima privire.

Între acestea: individualismul sufletului românesc faţă de individualismul popoarelor culte apusene.

Despre individualismul românesc s-a vorbit adeseori. Unii au făcut dintr-însul principala trăsătură caracteristică a românului. Românului nu-i place tovărăşia. El vrea să fie de capul lui. Stăpân absolut la el în casă. Cu o părticică de proprietate cât de mică, dar care să fie a lui. Din această cauză el înclină puţin spre anarhie. Acest individualism românesc însă nu implică spiritul de iniţiativă în viaţa economică şi prea puţin spiritul de independenţă în viaţa politică şi socială, cele două însuşiri prin care se caracterizează individualismul popoarelor culte apusene şi care

constituie sufletul burghez. Marea majoritate a populaţiei satelor româneşti n-are într-însa nici o asemănare cu sufletul burghez. Din mijlocul ei nu ies indivizi întreprinzători, care să-şi rişte odihna şi avutul pentru a se îmbogăţi prin mijloace neîncercate.

Populaţia satelor româneşti, dimpotrivă, stă sub tradiţia muncii colective. Fiecare sătean face ceea ce crede că va face toată lumea. N-are curajul să înceapă o muncă, decât la termenele fixate prin obicei. A ieşi din rândul lumii este, pentru săteanul român, nu un simplu risc, ci o nebunie. De aceea slabele rezultate date de şcolile primare rurale la noi. Copilul de sătean învaţă în şcoală să fie cu iniţiativă, fiindcă şcoala noastră este croită pe modelul şcolilor burgheze apusene, dar cu toate sfaturile primite, copilul de sătean când iese din şcoală se supune tradiţiei colective: el munceşte cum a pomenit la el în sat, din moşi strămoşi.

Această tradiţie de muncă colectivă, de altminteri, i-a fost de ajutor populaţiei noastre săteşti, odinioară, în timpul secolelor de urgie. Prin această tradiţie de muncă colectivă, satele româneşti au durat. Când urgia le izbea, ele nu se risipeau, ci se mutau, ca un singur om, de la şes la munte, dintr-un cap la altul al ţării. În Apus, în ţările locuite mai ales de anglo-saxoni, colonizările s-au făcut prin împrăştierea indivizilor; în ţările locuite de români prin împrăştierea colectivităţilor săteşti.

Individualismul românesc este, prin urmare, de altă natură de cum este acela cunoscut în Apusul european. În Apusul european individualismul se manifestă pe planul vieţii sociale şi economice, este creator de instituţii, pe când individualismul românesc este o simplă reacţie subiectivă, un egocentrism, sub influenţa factorului biologic ereditar. Dacă, cu vremea, acest individualism românesc poate fi educat şi transformat într-un individualism creator de instituţii, este o altă chestiune. Educaţia şi transformarea nu se pot opera decât sub influenţa factorului spiritual. Trebuie mai întâi realizată o voinţă unitară a sufletului românesc, care să-şi facă un ideal din sufletul burghez, şi sub

conducerea căreia să se facă educaţia şi transformarea individualismului subiectiv într-un individualism instituţional. Nimeni nu poate prevedea dacă această voinţă se va realiza prea curând; ceva mai mult: dacă se va realiza vreodată. Căci nu este numaidecât un postulat al istoriei omeneşti ca toate popoarele de pe pământ să ajungă la individualism comercial burghez. Pot fi şi alte idealuri.

O caracteristică a sufletului românesc, care se poate constata iarăşi de la o primă privire comparativă, este neperseverenţa la lucrul început. Românul este greu până se apucă de ceva, că de lăsat se lasă uşor, zice un scriitor popular.1 Activitatea românului o compară mulţi cu un foc de paie. În Apus, omul se înfige adânc cu munca sa în natură; românul rămâne la suprafaţă. Omul din Apus face opere durabile, pe când românul improvizează. Şi cu toate acestea, tot despre român se afirmă, cu aceeaşi dreptate, că este îndelung răbdător, că este conservator şi tradiţionalist.

Cum se împacă aceste caracteristici, care sunt opuse? Cine este fără perseverenţă este şi fără răbdare. Cine improvizează nu este conservator.

Să examinăm mai de aproape neperseverenţa la lucru. Ea este în adevăr reală la român, dar cu condiţia să nu o extindem la orice fel de lucru. Sunt lucruri pe care românul le începe cu greu şi le lasă uşor, dar sunt lucruri pe care românul, dacă le începe, nu le mai lasă niciodată. Un român proprietar de pământ este cel mai perseverent muncitor agricol. Fie câştigul lui cât de mic, el nu se îndură să-şi părăsească ogorul. Această perseverenţă a muncitorului român de a nu se despărţi de lotul său de pământ chiar când lotul este mic şi nu-i asigură subzistenţa este, pentru propăşirea economiei naţionale, o piedică serioasă, după părerea unora.

Alături de perseverenţă la lucrul din agricultură, s-ar mai putea cita şi alte cazuri de perseverenţă la populaţia românească. Este drept însă că astăzi aceste cazuri sunt mai puţin numeroase ca în trecut. În trecutul românesc, chiar cel mai apropiat, se întâlnesc regiuni întregi dedate la ocupaţii profesionale continuate din tată în fiu. Cum erau satele de agricultori, erau sate de pescari, rotari, ciobani, căruţaşi, viticultori etc., care în majoritatea locuitorilor lor nu schimbau de ocupaţie. Aşa cum îmbrăcămintea era fixată pe regiuni şi nimeni nu avea curajul să o modifice, aşa era şi cu felul de muncă. Un bănăţean, un ungurean, un muntean, un moldovean etc. nu erau în trecutul nostru simple denumiri geografice, ci erau caracterizări de port şi de ocupaţie; erau tipuri sociale.

Neperseverenţa la lucru şi-a făcut apariţia de-abia în secolul al 19-lea, deodată cu înnoirea organizaţiei statului român. Aceste înnoiri de organizare au deschis drum mulţimii de politicieni şi de slujbaşi la stat. S-au făcut, din „politică“ şi din „slujbă“, profesiuni de muncă uşoară, care în scurtă vreme au concurat cu succes pe toate celelalte profesiuni. Politicienilor şi slujbaşilor le trebuia însă o specialitate. Pe aceasta nu le-o putea impune tradiţia statului român, care tocmai se înnoia. Specialitatea trebuia organizată prin imitaţie după alte state străine. Astfel începe epoca improvizaţiilor profesionale. Pentru a-şi găsi o întrebuinţare şi deci o justificare la plata pe care şi-o lua din bugetul statului, doritorul de politică şi de slujbă trebuia el însuşi să-şi definească rostul activităţii. El nu putea să facă aceasta mai bine decât invocând ceea ce se face aiurea. Aşa se face în Franţa, deci aşa trebuie să se facă şi în România.

Perseverenţa la lucru se susţine la toate popoarele printr-un singur mijloc. Prin selecţia candidaţilor la profesiune. Selecţia s-a operat în trecut prin tradiţia de familie. Astăzi ea se operează prin voinţă, în mod raţional. Unde profesiunile se ocupă fără selecţie, avem neperseverenţă la lucru. La noi, acesta a fost cazul. Cele mai râvnite profesiuni, slujbele de stat, s-au ocupat fără selecţie, pentru motivul că ele, în cea mai mare parte, erau improvizaţii sugerate de ceea ce se făcea aiurea în Europa. Improvizaţiile au trebuit să sufere apoi corectări, adică improvizaţii au trebuit să schimbe din ocupaţii. Cum slujbele la stat erau cele mai dorite dintre profesiuni, este uşor de înţeles pentru ce neperseverenţ a s-a lăţit în munca românească. Găsim aşadar şi la această caracteristică ceea ce am găsit mai înainte la individualism. O nepotrivire între factorul ereditar şi factorul instituţional. Românul este, prin natura sa ereditară, perseverent la lucru, cum este şi răbdător, conservator, tradiţionalist, dar această natură ereditară a lui a fost pervertită de o greşită viaţă instituţională, imitată după străini. El este neperseverent fiindcă instituţiile statului l-au obligat la improvizaţii.

(extras din Psihologia poporului român – C-tin Rădulescu-Motru)

Anunțuri

Autor:

Adevărul le foloseşte celor care-l ascultă, dar le face rău celor care-l spun. (Winston Churchill)

2 gânduri despre „Individualismul la români

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s