Publicat în Actual, Cultură, Magie, Manipulare, Politică, Recomandări de lectură

Discurs asupra servituţii voluntare


În 1549, în plină epocă a Renaşterii, a apărut o carte a francezului Etienne De La Boetie – pe numele său latinizat: Boetius – intitulată „Discurs asupra servituţii voluntare„. O carte atât de actuală astăzi, încât nu este un mister faptul că ea nu mai e republicată sau studiată decât în medii academice restrânse. Cine mai are nevoie astăzi de un mesaj atât de subversiv? Elitele care ne conduc, cu siguranţă nu, acesta fiind şi motivul pentru care astfel de monumente ale gândirii filosofice sunt ascunse marelui public.

În această carte, scrisă de Boetius la vârsta de 18 ani, acesta constata că tiranii n-ar avea atâta putere şi uneori o viaţă atât de lungă dacă n-ar fi înconjuraţi de „servitori voluntari”. În esenţă tiranii au doar acea putere care le este conferită de cei care se supun de bunăvoie acestuia. Slugăreala de bună voie sau servilismul anumitor oameni sunt cele care fac ca istoria să repete, iar tirania să invadeze spaţiul public.

Este necesar să deosebim servilismul de obedienţa impusă de o anumită autoritate, fie ea legitimă sau ilegitimă. Obedienţa impusă poate fi privită ca un răspuns la o impunere pe cale violentă a autorităţii, în timp ce servilismul se caracterizează prin voluntarism. Servilul este cel care se căciuleşte în faţa simbolului autorităţii din proprie iniţiativă. Fie că este vorba de simpla prostie sau de o strategie bine pusă la punct pentru atingerea scopurilor propuse prin orice mijloace, servilismul reprezintă efectul unei supuneri voluntare.

Servilismul este la rândul lui de două tipuri: servilismul din oportunism şi servilismul din vocaţie. Servilismul din vocaţie poate fi văzut la tot pasul în jurul nostru în societatea românească. Unii oameni, pur şi simplu, par a avea o vocaţie de sclav. Aceştia sunt executanţii perfecţi care execută orice fără a comenta sau fără a filtra prin propria gândire utilitatea şi/sau moralitatea ordinului primit. În aşteptarea perpetuă a unei recompense care nu vine niciodată, servilii din vocaţie nu îşi pot depăşi condiţia dată o disponibilitate caracterială. Aceştia sunt oamenii mici pe care îi vedem peste tot, în cadrul partidelor, în cadrul instituţiilor statului şi cam peste tot unde există un sistem al autorităţii ierarhizate. Spre deosebire de aceştia, servilul din oportunism se crede un mare şmecher, care se foloseşte de spinarea înconvoiată în faţa stăpânului pentru a-şi atinge un scop. Aceştia se prefac umili, hrănind orgoliul tiranului, până îşi ating ţelul. Din rândul acestora se recrutează trădătorii de toate felurile.

Servilismul nu este apanajul unei singure categorii de oamenii. Găsim slugărnicie şi la bărbaţi şi la femei, şi la proşti şi la inteligenţi, şi la bogaţi şi la săraci depotrivă. Nici măcar o poziţie avansată pe scara ierarhică nu garantează că o anumită persoană este cu adevărat demnă. Am văzut nu de puţine ori, şefi care erau percepuţi ca adevăraţi zbiri în faţa subordonaţilor, dar care deveneau cele mai umile slugi în faţa unor şefi mai mari. Iar ce este mai grav este faptul că acest servilism este complet voluntar şi nu un răspuns situaţional la condiţii de constrângere. Chiar dacă persoanele animate de acest servilism tâmp îşi găsesc drept scuze constrângerea la care sunt supuse („Nu am ce-i face!”) sau anticiparea unor represalii din partea autorităţii („Dacă nu execut am de pierdut!”), dacă stăm să analizăm atent fiecare caz în parte, aceste pretexte nu au de fapt nici un fundament real. Mai mult de-atât, renunţând la starea autoimpusă de sclav voluntar, individul ar avea chiar de câştigat. Numai că nu se poate sustrage din această stare în care s-a vârât de unul singur.

În cartea sa, Boetius ajunge să se întrebe de renunţă oamenii de bunăvoie la libertatea lor pentru a se supune necondiţionat, chiar anulându-şi instinctul de conservare? Şi tot el oferă două răspunsuri diferite care se completează şi se întrepătrund. Primul dintre acestea este că sunt seduşi de magia puterii. Cel care deţine autoritatea şi care ştie să se facă ascultat prin abilitatea de manipulare a discursului, a promisiunilor, a simbolurilor, normelor şi ritualurilor  în avantajul său, subjugă prin farmecul său personal, aducând „supuşii” în situaţia de a-şi suspenda facultatea critică. Hitler este poate cel mai bun exemplu în acest sens. Cel de-al doilea răspuns este pe cât de scurt, pe atât de dezarmant: pentru că le convine acest lucru. Cei care se supun necondiţionat autorităţii aflate în partea superioară a ierarhiei, îşi cesionează libertatea pentru a putea intra în jocul puterii corupte, pentru a nu fi excluşi din piramida puterii. Se întâmplă des ca slugile să aibe mentalitate de răcan: sunt servili cu stăpânii lor şi zbiri cu cei de sub ei.

Toată societatea românească este măcinată de această tară, la toate nivelurile. Servilismul face ravagii în instituţiile şi partidele din România, unde cei care execută orice fără crâcnire, cei care pupă inelul (şi nu numai!) stăpânului cât mai des cu putinţă, dintr-un exces de zel demn de o cauză mai bună, sunt cei care sunt recompensaţi şi promovaţi în cadrul ierarhiei. Ceilalţi, care înţeleg să-şi protejeze demnitatea sunt traşi pe dreapta, excluşi sau marginalizaţi. Efectul acestei stări de fapt este o societate condusă anapoda, de oameni care nu posedă calităţile necesare unei administrări eficiente a resurselor de care dispune aceasta sau rezolvării problemelor din ce în ce mai presante şi mai complexe ale contemporaneităţii. Ceea ce nu înţeleg oamenii este că, pe termen lung, chiar şi servilul are de pierdut, pentru că resursele risipite ale societăţii sunt pierdute pentru totdeauna, adâncind haosul şi penuria. În plus servilismul este şi foarte costisitor pentru cel care-l foloseşte, pentru că servilul nu se poate ascunde de ochii celorlalţi, el primind stigmatul slugărniciei, de care nu mai poate scăpa. Lipsa demnităţii atrage întotdeauna dispreţul societăţii şi în acelaşi timp, limitează şi nivelul de acces în piramida puterii. Servilul nu va deveni stăpân (boier) niciodată, el rămânând veşnic la stadiul de arendaş, mereu în slujba unui stăpân mai potent.

 

Anunțuri

Autor:

Adevărul le foloseşte celor care-l ascultă, dar le face rău celor care-l spun. (Winston Churchill)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s