Publicat în Actual, Cultură, Economie, Politică, Social

Se poate vorbi de eficienţă în Educaţie?


Putem spune fără a greşi prea mult că, societatea contemporană este o societate educativă – o societate în care omul este educat din punct de vedere formal într-o proporţie mult mai mare decât era, să spunem cu 500 de ani în urmă. Analizele comparative ale diverselor sisteme educaţionale actuale evidenţiază legătura puternică care există între gradul de dezvoltare socială, economică şi culturală al unei anumite societăţi si viabilitatea sistemului de învaţământ pe care aceasta îl promovează. Cu alte cuvinte, înainte de a ne întreba „ce a fost mai întâi: oul sau găina?”, trebuie să observăm că un sistem de învăţământ valoros contribuie în proporţie covârşitoare la dezvoltarea socio-economică şi culturală a unei societăţi, prin educarea corespunzătoare a membrilor respectivei comunităţi. În acest caz, este adevărată şi reciproca. Cu cât o societate este mai dezvoltată, cu atât ea îşi va permite să aibă şi un sistem educaţional mai performant. Această dublă dependenţă reciprocă impune necesitatea unor cercetari riguroase cu privire la posibilităţile de optimizare a sistemelor educaţionale contemporane, precum şi corelarea acestor sisteme educaţionale cu schimbările survenite sau anticipate a surveni în sfera socio-economică.

Însă, legătura direct proporţională între calitatea sistemului educaţional şi dezvoltarea socială, economică şi culturală a societăţii reprezintă doar un aspect al chestiunii. Cel pozitiv, mai exact. Foarte puţini oameni intuiesc însă şi „cealaltă faţă a monedei”, în ceea ce priveşte sistemul monopolist educaţional de stat. Pedagogul eleveţian Jean Piaget a încercat să prezinte şi celălalt aspect al educaţiei, mult prea trecut sub tăcere, de o manieră mai mult decât suspectă, de către cei care ne conduc. Pentru aceasta, să-i dăm cuvântul lui Bogdan Ficeac (Tehnici de manipulare):

[…], înainte de a fi un mijloc de comunicare a cunoştinţelor necesare viitorului adult, şcoala îl obişnuieşte pe elev cu spiritul de subordonare faţă de autorităţi, reprezentate în primul rând la nivelul său de educatori, profesori, inspectori, comisii de examinare. Mai târziu îi va fi mult mai simplu să se conformeze legilor şi diverselor reglementări sociale, să se supună din instinct şefilor de la viitorul său loc de muncă şi autorităţilor statului. În al doilea rând, elevul este obişnuit cu simţul responsabilităţii, prin obligaţia de a-şi face temele într-un anumit interval de timp, de a prezenta rezultatele studiilor sale la termene bine stabilite, în cadrul unor examinări periodice, de a-şi ordona timpul şi metodele de studiu în aşa fel încât să depăşească succesiv „obstacolele” reprezentate de extemporale, teze, examene, lucrări de absolvire. Astfel, ca adult, el se va integra foarte uşor în sistemul social din care face parte, îşi va îndeplini în mod firesc obligaţiile familiale, profesionale şi sociale, se va preocupa continuu de rezolvarea unor sarcini şi probleme de care depinde succesul în cariera pe care şi-a ales-o, precum şi accesul spre un standard superior de viaţă. Cea de-a treia menire a sistemului educaţional o repgrezintă obişnuirea elevului cu necesitatea respectării unui program sţrict. Faptul că trebuie să fie prezent la şcoală, în fiecare zi, la aceeaşi oră, cu avertizarea că orice minut de întârziere îi poate aduce penalizări, că lecţiile şi pauzele au o durată bine stabilită, întotdeauna aceeaşi, că întreg anul şcolar este împărţit în perioade de studiu şi vacanţe, toate acestea îl obişnuiesc cu acceptarea firească a programului de lucru de mai târziu şi cu respectarea lui instinctivă. În al patrulea rând, sistemul educaţional promovează spiritul de competiţie. Notele, premiile de la sfârşitul fiecărui an, diverse alte recompense, participarea la olimpiade sub presiunea celor din jur îi creează viitorului adult obişnuinţa de a se zbate pentru promovarea profesională spre trepte salariale superioare, pentru prime şi alte diverse onoruri, pentru obţinerea unor rezultate care să-i aducă respectul celorlalţi şi să-i sporească respectul de sine.

Din cele expuse mai sus, rezultă interesul pregnant al Statului în acest domeniu al educaţiei. Sistemul de învă­ţământ este în aşa fel alcătuit, încât să modeleze comportamentul şi gândirea viitorului adult în conformitate cu ideologia dominantă a societăţii la momentul respectiv şi el este principalul responsabil în crearea paradigmei sociale, economice şi culturale în care trăiesc membrii acestei societăţi. Prin acest instrument de manipulare major, întreaga gândire a individului este în aşa fel modelată încât să răspundă cât mai bine nevoilor „elitei”, astfel încât cetăţeanul obişnuit să se conformeze şi să accepte cu naturaleţe concepţiile şi standardele care definesc ce este bine şi ce este rău, ce este permis şi ce nu, ce este moral şi ce imoral, ce este valoros şi ce este lipsit de importanţă, ce este adevărat şi ce este fals. În interiorul acestei paradigmei, orice alte opţiuni şi alternative nu pot fi cuantificate din punctul de vedere al valorii lor, deoarece se refuză explorarea acestora.

Şcoala în România reprezintă apanajul exclusiv al Statului, iar eşecul acestui sistem ar trebui să ne pună pe gânduri. De la rezultatele dezastruoase la bacalaureat şi până la slaba calificare a proaspeţilor absolvenţi ai instituţiilor de profil, totul indică un eşec în atingerea obiectivelor propuse. Toate forţele politice care au condus România post-decembristă au trâmbiţat un obiectiv utopic (6% din PIB pentru Educaţie), fluturat în ochii electoratului ca un panaceu universal care ar fi rezolvat problemele învăţământului românesc. Şi cum Educaţia nu a primit niciodată 6% din PIB, politicieni s-au văzut degrevaţi de responsabilitate în acest domeniu, uitând că nu banii reprezintă cu adevărat problema sistemului educaţional din România, ci o piaţă liberă pe care aceştia să circule, prin stimulente antreprenoriale, concurenţa între diversele instituţii de învăţământ şi responsabilitatea morală.

Tot ceea ce ţine astăzi de educaţie este dominat centralismul de Stat, iar regulile şi legile care reglementează această stare de fapt reflectă voinţa organismelor guvernamentale care finanţează, administrează şi profită de pe urma educaţiei formale, devenită astfel o educaţie de stat.

 „Din acest punct de vedere, educaţia formală asigurată de către guvernele democratice ale celor mai dezvoltate ţări nu diferă fundamental, în concepţie şi rezultate, de sistemele educaţionale moştenite de ţările foste socialiste; în cazul acestora din urmă, asigurarea serviciilor educaţionale indica existenţa monopolului absolut al statului în educaţie, şcoala fiind mijlocul prin care partidul unic îşi consolida idealurile comuniste, producând mentalităţi egalitariste şi colectiviste. De altfel, istoria implicării (dominaţiei) puterilor publice în educaţie, atât în cazul sistemelor politice totalitare cît şi în democraţiile occidentale, arată că, de-a lungul timpului, şcoala publică a fost în mâna puterii politice un instrument folosit pentru a insufla (impune) anumite valori ideologice celorlalţi.” (ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu – note de curs)

Revenind la sistemul educaţional românesc, nu putem să nu observăm că la o radiografiere responsabilă a acestuia va ieşi la iveală falimentul managementului etatist care îl caracterizează. La fel ca şi în celelalte domenii socio-economice în care este profund implicat Statul, cum ar fi sănătatea, infrastructura sau securitatea publică, şi învăţământul este unul profund ineficient. Ca şi în celelalte domenii, politicienii dau vina pe subfinanţarea cronică a respectivului sistem, dar cauzele aici au o cu totul altă natură. În loc să se concentreze pe efecte şi pe modalităţile de atingere a acestora, birocraţia de stat preferă să se centreze mai mult pe eforturi şi pe procentul din PIB alocat educaţiei. În administraţia publică (management de stat) nu se pune preţ pe rezultate, deoarece „preţul de piaţă” al serviciului furnizat nu are nici o relevanţă, iar operaţionalizarea sectorului public nu se poate face asemenea celui privat, după criteriul profit/pierdere sau cerere/ofertă. Valoarea „bunului public” – educaţia – nu se poate determina prin tranzacţii libere pe piaţă. Astfel, testul succesului sau falimentului ce operează în sectorul privat şi care este instrumentul fundamental de dovedire a utilităţii sociale a unei activităţi anume, nu poate fi aplicat şi în sistemul public educaţional (Gabriel Staicu, Lect. univ. dr., Academia de Studii Economice (ASE),  membru fondator al ECOL). De unde şi ineficienţa cronică a acestui sistem de stat. Monopolul strict guvernamental eşuează în a crea compatibilităţi între oferta de abilităţi şi cerere, între învăţământ şi piaţa muncii. În loc să avem parte de un sistem flexibil în raport cu dinamica economiei, învăţământul actual reprezintă mai mult o pârghie  prin care statul centralist acţionează asupra psihologiei sociale şi este o piedică în calea dobândirii şi exercitării libertăţii individual (idem).

Haideţi să vedem acum, de ce un astfel de sistem educaţional centralizat nu răspunde nevoilor societăţii în care trăim. Pentru aceasta, să menţionăm câteva din dezavantajele majore ale unui astfel de monopol de stat asupra unui domeniu important al vieţii, cum este Educaţia.

1)      Standardizarea, uniformizarea şi nivelarea serviciilor educaţionale. În mod normal, cererea pentru serviciile educaţionale provine de la populaţie şi este caracterizată de o mare varietate. Această nevoie de varietate îşi are originea din marea diversitate a preferinţelor, a veniturilor şi a condiţiilor particulare ale diverşilor membri ai societăţii (apartenenţă socială, talente, localizare geografică, înclinaţii, aptitudini, etc.). Pe o piaţă liberă, nemanipulată de de ingerinţele statului această cerere variată pentru servicii educaţionale ar da naştere unei oferte imense şi diversificate de bunuri şi servicii în acest domeniu. Întreprinzătorii particulari, stimulaţi de această ofertă, ar căuta să umple toate golurile posibile, căutând să răspundă cât mai bine acestor nevoi reale ale populaţiei prin crearea de bunuri şi servicii noi, de calitate, obţinute de o manieră eficientă din punct de vedere economic, datorită mediului concurenţial în care aceştia ar fi forţaţi să performeze. De cealaltă parte, administrarea sectorului public, prin logica finanţării discreţionare sub control guvernamental nu permite administraţiei publice să răspundă şi să favorizeze această diversitate de servicii educaţionale. Astfel, în mod teoretic, cantitatea şi calitatea serviciilor educaţionale asigurate de guvern converg spre nivelul unic corespunzător preferinţelor, particularităţilor şi veniturilor unui alegător median, în timp ce practic vorbind, cantitatea şi calitatea serviciilor educaţionale sunt stabilite în mod discreţionar fără a fi fundamentate din punct de vedere economic. Mai mult, standardizarea şi nivelarea programelor educaţionale şi a curiculei (impunerea acestora în mod discreţionar la nivelul întregii societăţi) nu permite explorarea altor opţiuni care s-ar putea dovedi mai eficiente şi mai bine adaptate nevoilor reale ale populaţiei.

2)      Favorizarea discriminării prin impunerea puterii publice. În condiţii economice de piaţă (concurenţiale), serviciile şcolare – ca de altfel orice bun sau serviciu economic – se vor vinde la acelaşi preţ stabilit de punctul de întâlnire al cererii şi ofertei. Cu alte cuvinte consumatorii vor plăti acelaşi preţ pentru o aceeaşi cantitate şi calitate a serviciului oferit. În sistemul etatist actual, datorită finanţării publice care nu ţine seama de aceste diferenţe de calitate şi cantitate, consumatorii acestor servicii educative fie plătesc acelaşi preţ pentru servicii diferite, fie plătesc în mod diferit pentru acelaşi serviciu. Pe de o parte, serviciile educaţionale oferite – să spunem într-un liceu sau o şcoală de elită din Bucureşti – sunt fundamental diferite de cele oferite de o şcoală din mediul rural şi cu toate acestea, din punctul de vedere al administraţiei de stat, costul pentru educarea elevilor este aproximativ acelaşi, salariile porfesorilor şi educatorilor sunt aceleaşi şi aşa mai departe. Pe de altă parte, chiar presupunând un nivel calitativ constant în toate unităţile de învăţământ din România, consumatorii serviciilor educaţionale plătesc în mod diferit pentru acestea datorită taxării şi distribuirii inegale a veniturilor. Cu alte cuvinte, copiii celor cu venituri foarte mari, impozitaţi din plin de stat, beneficiază de aceleaşi servicii şcolare ca şi cei ai persoanelor asistate de stat, care probabil nici nu plătesc vreun impozit. Astfel, familiile cu venituri peste medie, vor plăti datorită impozitării un preţ fiscal mai mare decât decât cel suportat de contribuabilii a căror venituri sunt inferioare acestei medii. Evident, această situaţie poate fi oarecum justificată de principiul solidarităţii sociale sau al redistribuirii avuţiei în societate, însă atunci când acest principiu este folosit pentru a întreţine o stare de fapt profund ineficientă din punct de vedere economic şi al obiectivelor atinse, atunci ceva este în neregulă aici.

3)      Beneficiarul serviciilor educaţionale este forţat să „achiziţioneze” serviciile educaţionale standard pe care le oferă monopolul de stat.El nu poate opta pentru altceva, obţinând doar un serviciu standard care i se oferă, deoarece statul îşi produce aceste servicii în bloc (profesorii sunt plătiţi la acelaşi nivel indiferent de performanţa acestora, curicula şcolară este aceeaşi în toate unităţile de învăţământ, fondurile alocate se fac pe numărul de elevi şi nu neapărat pe nevoile acestora şi aşa mai departe). O organizare a învăţământului pe principii de piaţă ar avea avantajul de a oferi o paletă largă de servicii educative, diferite atât calitativ, cât şi cantitativ, evident la preţuri diferite. Lipsa unui asemenea sistem conferă statului putere de discriminare, datorită imposibilităţii alegerii din partea cetăţenilor a unui sistem educaţional alternativ. Alocarea birocrată a resurselor echivalează cu ignorarea criteriilor elementare de eficienţă conducând la apariţia discriminării între cetăţeni. Astfel, familiile se găsesc în imposibilitatea de a-şi regla consumul de servicii educative în funcţie de nevoile lor şi de costul acestor servicii.

Astfel, în condiţiile acestor deficienţe majore, ce ar putea fi greşit în încurajarea alegerii unui drum bazat pe competiţie economică în educaţie? Nu trebuie să uităm că, cererea de servicii şcolare provine de la populaţie şi se caracterizează printr-o largă varietate. Actualmente, acestei cereri variate, Statul îi răspunde cu un set de servicii standard – produse în mod ineficient – lipsite de orice varietate şi după cum vedem, lipsite şi de sens, deoarece prin deteriorarea învăţământului românesc s-a ajuns ca obiectivele majore ale acestuia (o populaţie educată în acord cu nevoile socio-economice ale societăţii) să nu mai fie de multă vreme atinse. Este evident că această concurenţă în educaţie va conduce la solicitarea mai mare a instutuţiilor care oferă servicii şcolare de calitate la un preţ atractiv, şi va conduce la închiderea acelora neatractive, care oferă servicii educaţionale slabe la un preţ economic mult prea mare. Este evident de asemenea, că această concurenţă economică va spori atât eficienţa economică (resurse economice mai puţine consumate pentru obţinerea unui anumit nivel calitativ al serviciilor oferite), cât şi paleta acestora, conform cererii provenite de la populaţie. Concurenţa între şcoli va conduce de asemenea şi la îmbunătăţirea programelor analitice şi a cursurilor academice, cererea de servicii educaţionale fiind acoperită mult mai bine. Pe de o parte, societatea are de câştigat în ansamblu prin eficientizarea acestei activităţi (consum mai mic de resurse – servicii educaţionale mai multe, mai variate şi mai ieftine), cât şi prin acoperirea tuturor nevoilor cetăţeanului la nivel individual.

Anunțuri

Autor:

Adevărul le foloseşte celor care-l ascultă, dar le face rău celor care-l spun. (Winston Churchill)

3 gânduri despre „Se poate vorbi de eficienţă în Educaţie?

  1. Buna Silviu! Sa stii ca nu sunt de aord cu tine pentru ca nu imi este foarte clar ce vrei sa zici. Eu cred ca cei care au bani deja isi dau copiii la scoli particulare si tot felul de cursuri private. Gandeste-te ce s-ar fi intamplat daca scoala de pe vremea parintilor nostri era asa cum ti-o imaginezi tu acum. Tu la ce fel de educatie ai fi avut acces? La educatie de calitate trebuie sa aiba acces toti copiii nu numai cei care isi permit. Adica eu, daca printr-o intamplare nefericita sunt acum somera si am cotizat ani de zile ca om bogat la stat, dintr-o data copilul meu se va duce la o scoala mai slaba pt ca firma la care am fost m-a dat afara? …Ideea e ca educatia sa fie de calitate mai intai si abia dupa aia pentru cine va fi ea? Eu, una nu vreau sa ajungem prea curand ca in America unde trebuie sa platesti pentru facultate si nici ca in Turcia unde copiii sunt dati la scoli particulare ca sa poata lua admiterea la facultate si stau ani de zile pana la 10 seara la scoala. Eu zic sa te uiti un pic la modelul educational de success din Turcia si sa vezi si rata lor de analfabetism si abandon scolar…asa ca la ce le foloseste ca au un super invatamant, cu profesori platiti ca la carte daca jumatate de tara abia stie sa scrie si sa citeasca? Nu se vad la ei de depate deja consecintele faptului ca educatia a devenit un „bun sau un serviciu” asa cum zici tu? Imi pare rau ca nu mai sunt in Bucuresti ca te invitam jos, la Shity sa mai vorbim. Dealtfel, imi pace blogul tau si te urmaesc sa stii.:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s