Publicat în Diverse, Istorie, Politică, Social

Despre Capitalism… şi nu numai


Ştiu că o să supăr multe suflete sensibile, dar trebuie să mă aplec şi asupra unui astfel de subiect. Pentru a păstra echidistanţa va urma şi un articol similar… despre doctrinele de stânga. Însă momentan, doar despre Capitalism şi despre lucruri mult prea uşor trecute cu vederea. Deci să purcedem…

Înainte de apariţia şi dezvoltarea capitalismului aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, statutul social al unei persoane era fixat de la un capăt la altul al vieţii sale în limitele impuse de moştenirea primită de la părinţi şi el rămânea neschimbat. Dacă individul avea ghinionul de a se naşte sărac, rămânea sărac, iar dacă se năştea bogat atunci îşi păstra pământul (domeniul) şi averea moştenite până la sfârşitul zilelor. Pe de altă parte, întreaga industrie primitivă exista doar pentru beneficiul celor bogaţi, producând doar produse de lux. Majoritatea populaţiei se afla înregimentată în munca pământului (agricultură) şi nu venea deloc în contact cu industriile de procesare orientate în special către deservirea oraşelor.

Însă, pe măsură ce tehnologia agricolă s-a îmbunătăţit şi populaţia rurală a crescut, a apărut un surplus de persoane comparativ cu suprafaţa agricolă ce necesita lucrări. Acest surplus de populaţie, în esenţă oameni săraci lipsiţi de orice avere moştenită se vedea în situaţia de a nu mai găsi de lucru în agricultură în timp ce angajarea în industriile producătoare le era interzisă de mai marii oraşelor. Numărul acestor „proscrişi” a continuat şi nimeni nu ştia ce să facă cu ei. În anumite părți ale Europei, mai cu seamă în Țările de Jos și în Anglia, aceste categorii de persoane au devenit atât de numeroase încât, prin secolul al XVIII-lea, repre­zentau o adevărată amenințare la adresa menținerii sistemului social existent. În aceste condiţii îngrijorătoare s-au pus bazele capitalismului modern. O parte din aceşti oameni lipsiţi de orice mijloc de trai au început să se organizeze în mici ateliere şi bresle în care se produceau diverse lucruri. Inovaţia a constat în faptul că aceste lucruri produse nu se adresau doar claselor superioare, ci – deoarece erau mai ieftine – erau destinate uzului tuturor. Acesta a fost începutul producţiei de masă care este fundamentul industriilor capitaliste. În vreme ce vechile industrii de procesare produceau bunuri scumpe, destinate exclusiv pentru o clasă avută, noile industrii au început să producă lucruri accesibile pentru întreaga masă a populaţiei, deservind nevoile acesteia. Acesta este principiul de bază al capitalismului: producţia de masă – bunuri produse de întreprinderi pentru a satisface exlusiv dorinţele maselor.

Un fapt cu totul şi cu totul inovativ a constat în faptul că persoanele angajate în fabricile capitalismului erau de altfel şi principalii consumatori ai produselor realizate în respectivele întreprinderi, lucru trecut cu vederea de multe ori în discursurile pe care le auzim astăzi. Adepţii politicilor de stânga, sunt cei care trec sub tăcere acest lucru cel mai des, pretextând de multe ori că puterea marilor firme este enormă şi că avantajele capitalistului apar în detrimentul celor lipsiţi de putere economică, uitând că de fapt, marile afaceri depind în întregime de patronajul celor care achiziţionează produsele. Chiar şi cea mai mare firmă îşi pierde puterea economică şi influenţa de care se bucură, de îndată ce îşi pierde clienţii. Evident aici discuţia este mult mai lungă, pentru că de multe ori marile firme (corporaţii) îşi conduc afacerile având ca unic scop profitul, prin metode care menţin „captiv” clientul, prin cumpărarea eventualilor competitori care ar putea să le pună probleme pe viitor şi prin influenţarea puterii politice de a le fi acordate ajutoare şi stimulente din partea Statului; şi această discuţie va fi detaliată şi nuanţată atunci într-un articol viitor despre ideologiile de stânga. Acum să înţelegem doar că, puterea marilor corporaţii este doar aparentă şi că ea se bazează exclusiv pe consumatori şi pe comportamentul acestora. După cum admirabil se exprimă Ludwig von Mises:

Dezvoltarea capitalismului constă în obținerea de către toți a dreptului de a servi clienții mai bine și/sau mai ieftin. Și această me­todă, acest principiu, a transformat întrega lume, într-un interval de timp relativ scurt, făcând cu putință o creștere fără precedent a populației.

În majoritatea ţărilor lumii, actualmente trăieşte o populaţie de cel puţin 10 ori mai numeroasă decât trăia cu 200-300 de ani în urmă, iar nivelul de trai al celei mai sărace pături a populaţiei actuale rivalizează cu cel al celei mai bogate pături sociale a populaţiei de acum 300 de ani. Speranţa de viaţă a crescut incredibil odată cu dezvoltarea capitalismului, dublându-se practic în ultimii 100 de ani, iar accesul la resursele primare în toate statele capitaliste este asigurat în proporţie de 100% pentru întreaga populaţie, lucru de neconceput cu ceva vreme în urmă.

Cu toate acestea, asistăm – astăzi mai mult ca oricând – la o recrudescenţă a ideologiilor de stânga care atacă cu furie capitalismul. Din punct de vedere istoric, trebuie să remarcăm că această ură faţă de capitalism nu s-a născut din rândul maselor şi nici din rândul proletariatului, ci din rândul aristrocraţiei posesoare de pământuri, care brusc – datorită randamentului inerent mai mic al producţiei agricole comparativ cu acela al producţiei manufacturiere de masă (pe bandă) – se vedea în situaţia de oferi salarii la fel de ridicate muncitorilor agricoli, în timp de profitul obţinut (datorită diferenţei inerente de randament!) era mai mic. Pur şi simplu a avut loc o ciocnire a două sisteme, a două puteri, a două elite. Marea masă a populaţiei nu a avut aici nici un cuvânt de spus. Un citat din Ludwig van Mises este de asemenea revelator în acest punct:

Desigur, din punctul nostru de vedere, nivelul de trai al munci­torilor de pe atunci era extrem de scăzut; condițiile din vremea ca­pitalismului timpuriu erau absolut șocante, dar nu din cauza că nou dezvoltatele industrii capitaliste i-ar fi lezat pe muncitori. Persoanele angajate pentru a munci în fabrici cunoscuseră deja, în prealabil, un nivel de existență practic subuman.

Vechea poveste bine cunoscută, repetată de sute de ori, care afir­mă că fabricile angajau femei și copii și că aceste femei și acești copii ar fi trăit în condiții satisfăcătoare înainte de a lucra în fabrici, este unul din marile falsuri ale istoriei. Mamele care lucrau în fabrici nu aveau cu ce să gătească; ele nu își părăseau căminele sau bucătăriile pentru a merge să lucreze în fabrici, ele mergeau în fabrici deoarece nu aveau bucătării, sau, dacă aveau bucătării, nu aveau ce să găteas­că în ele. Iar copiii nu soseau din așezăminte de copii confortabi­le. Ei erau înfometați și aproape morți de inaniție. Și toată vorbăria despre așa numitele orori de nedescris ale capitalismului timpuriu poate fi respinsă cu ajutorul unei singure statistici: tocmai în anii în care s-a dezvoltat capitalismul britanic, tocmai în perioada numită, în Anglia, Revoluția Industrială, în anii 1760 – 1830, tocmai în acei ani, populația Angliei s-a dublat, ceea ce înseamnă că sute sau mii de copii, care înainte ar fi murit, au supraviețuit și au crescut, pentru a deveni bărbați și femei.

Fără îndoială, condițiile din vremurile de mai înainte erau foarte nesatisfăcătoare. Afacerile capitaliste le-au îmbunătățit. Tocmai ace­le manufacturi timpurii sunt cele care au purtat de grijă lucrătorilor, fie direct, fie indirect, prin exportarea de produse și importarea de hrană și materii prime din alte țări. În mod repetat, istoricii capita­lismului timpuriu au falsificat istoria – pentru a întrebuința un cu­vânt cît se poate de binevoitor.

Criticile capitalismului sunt de la cele mai diverse, dar principalul atac este dat în ceea e priveşte stabilirea ratelor salariale. Ceea ce nu se înţelege de către cei care aduc critici capitalismului, acolo unde nu este cazul, este faptul că NU „20th Century Fox” sau „Paramount Picture” sau „MGM” stabileşte onorariul vedetelor din filmele produse de ele, ci OAMENII care plătesc biletul de intrare la film, cei care cumpărăr DVD-ul cu respectivul film şi aşa mai departe. De asemenea, foarte mulţi oameni consideră injust ca, pentru aceeaşi muncă prestată, un om care trebuie să întreţină o familie cu mai mulţi copii să fie plătit la fel cu cel neînsurat, de exemplu. Aproape toţi oamenii sunt de acord că „neînsuratului” trebuie să-i punem o taxă, pe care să o redirectăm cumva – printr-o schemă complicată de ajutoare sociale – către cel cu mai mulţi copii. Dar nimeni nu observă ipocrizia de care dau dovadă aceiaşi oameni, coborâţi de la tribuna oficială, aflaţi – de această dată – în postura de consumatori. Întrebarea esenţială aici nu este dacă cel necăjit, cu mai mulţi copii trebuie să primească mai mult sau nu, ci următoarea: „Tu, ca individ, eşti gata să plăteşti mai mult pentru o pâine, dacă ți se spune că omul care pro­duce această pâine are șase copii?”. O persoană sinceră va răspunde, cu siguranță, negativ, spunând: „În principiu aș face-o, dar în fapt, dacă ar costa mai puțin, mai degrabă aș cumpăra pâinea produsă de omul fără copii.”. Prea puţini observă că dacă cumpărătorii nu plătesc patronului suficient pentru ca acesta să-şi poată plăti angajaţii, afacerea este sortită falimentului.

De asemenea, când vorbim de capitalism, se trece mult prea uşor cu vederea faptul că economiile aduc beneficii tuturor celor doritori să producă sau să câștige salarii. Lăsând la o parte mecanismul absolut pervers pus la cale în ultimii zeci de ani de cârdăşia dintre politicieni şi sistemul bancar de producere a banilor „din nimic” şi aruncarea lor în economie pentru spolierea în mod transparent a tuturor indivizilor, acum vreau să discut despre un principiu. În principiu, atunci când un individ dobândeşte o cantitate de bani şi se abţine de la cheltuirea lor, el îi depune la o bancă. Banca la rândul ei oferă acea cantitate de bani unui antreprenor care va avea astfel posibilitatea să iniţieze o afacere pe care mai înainte de apariţia acestor bani nu avea cum să o facă, deoarece capitalul necesar nu-i era disponibil. Să încercăm să mergem pe firul acestor bani şi să vedem cine beneficiază de ei şi mai ales, în ce ordine. Primul lucru pe care îl face antreprenorul este să angajeze muncitori şi să cumpere materii prime. Aceste lucruri determină o creştere suplimentară de muncitori şi materii prime, precum şi o tendinţă de creştere a salariilor şi preţurilor acestor materii prime. Deci cu multă vreme înainte ca cel care a economisit, sau antreprenorul, să obţină vreun profit din acest capital, muncitorul neangajat, producătorul de materii prime şi salariatul ajung cu toţii să ia parte la beneficiile aduse de acesta.

Profitul antreprenorului de pe urma afacerii iniţiate depinde de configuraţia viitoare a pieţei, de abilitatea sa de a anticipa corect evoluţiile acesteia, de concurenţă şi mai ales… de dorinţele consumatorilor pe care îi deserveşte. Nimeni nu ia în calcul riscurile la care se supune antreprenorul atunci când iniţiază o afacere (riscul ca ceea ce produce să nu fie pe placul consumatorilor care doresc altceva, deci să nu-şi poată vinde aceste produse), momentul de timp când beneficiază de eventualul şi incertul profit (mult mai târziu comparativ cu toţi ceilalţi actori implicaţi), ceilalţi considerându-se nedreptăţiţi atunci când acesta este recompensat pentru aceste eforturi. Prea puţini se gândesc că respectivul capitalist ar fi putut să plece cu banii în Bahamas să se distreze sau ar fi putut să nu se abţină de la cheltuirea lor imediată sau ar fi putut să-i pună la bancă aşteptând ca altcineva să-şi asume riscurile iniţierii unei afaceri. În aceste cazuri, ar fi rămas nesatisfăcuţi atât consumatorii finali, cât şi eventualii salariaţi ai afacerii respective. Lucruri ignorate cu nonşalanţă de ideologiile de stânga.

În esenţă, aceste teorii socialiste îşi trag seva din doctrina lui Marx, care prezintă sistemul capitalist ca pe unul destinat să-i înavuţească pe cei bogaţi şi să-i sărăcească pe cei şi aşa săraci.  La limită, această teorie a lui Marx arăta că muncitorii deveneau din ce în ce mai săraci, în timp ce bogăţia se acumula în cât mai puţine mâini. Mai apoi, masele sărăcite şi lipsite de orice mijloace de subzistenţă se vor revolta şi vor expropria bogăţiile celor avuţi. De la un capăt la latul, această teorie se baza pe premiza că într-un asemenea sistem nu poate avea loc o îmbunătăţire a condiţiilor de trai ale muncitorilor, de unde şi acest conflict de clasă mocnit. Istoria şi realitatea însă a dovedit falsitatea acestei teorii. Departe a fi nişte societăţi drepte şi prospere de la un capăt la altul, societăţile statelor capitaliste au cunoscut îmbunătăţiri remarcabile mai ales în ceea ce priveşte nivelul de trai al clasei muncitoare. Îmbunătăţirile fără precedent aduse calităţii vieţii, precum şi progresele socio-tehnico-ştiinţifice ale ţărilor occidentale s-au făcut în ciuda pronosticurilor sumbre ale lui Marx. Marxiştii credeau că nivelul de trai al muncitorilor nu are cum să se îmbunătăţească niciodată, datorită „legii de fier a salariilor” (salariul muncitorului în regim capitalist nu poate depăși cantitatea necesară pentru subzistența lui, astfel încât să poată presta servicii în întreprindere). Ei vedeau lucrurile simplist spunând: „dacă ratele sa­lariale ale muncitorilor cresc, ridicând salariile deasupra nivelului de subzistență, atunci muncitorii vor avea mai mulți copii; și acești copii, odată intrați în rândurile forței de muncă, vor spori numărul lucrătorilor, până la pragul după care ratele salariale vor scădea, re­aducându-i pe muncitori la nivelul de subzistență – la acel nivel mi­nimal de supraviețuire, abia suficient pentru a împiedica populația să moară de inaniție”. Dar această idee a lui Marx, împărtășită și de mulți alți socialiști, se bizuie pe o imagine a muncitorului aidoma celei utilizate – pe bună dreptate – de biologi pentru a studia viața animalelor, de pildă a șoarecilor. Dacă într-un anumit ecosistem sporim cantitatea de hrană a şoarecilor aceştia se vor înmulţi foarte mult, în timp ce dacă le-o scădem le vom reduce numărul. Ceea ce uită marxiştii este faptul că omul se deosebeşte de animale. Până şi muncitorul are dorinţe omeneşti, altele în afara hranei şi reproducerii speciei. De aceea, o creştere a ratelor salariale nu determină doar o creştere a populaţiei, ci şi o creştere corespunzătoare a nivelului de trai.

Dar nu trebuie să uităm un lucru esenţial. Un nivel de trai mai ridicat depinde de o rată mai mare a salariilor, iar o rată mai mare a salariilor depinde în primul rând de CAPITALUL REAL INVESTIT. Aşa se explică actualmente diferenţele nivelurilor de trai din diverse ţări ale lumii şi asta uită în primul rând politicienii români. Medicina şi metodele moderne de combatere a virusilor, bacteriilor şi dăunătorilor au condus la o creştere a populaţiei aproape în toate ţările, dar aceasta nu a fost însoţită peste tot de o creştere a volumului de capital investit. Prosperitatea unei țări este direct proporțională cu volumul de capital investit pe individ, iar un eventual clasament al nivelurilor de trai pe ţări, va urma fidel un eventual clasament al volumului de capital investit per capita. Dar cine să facă astfel de clasamente, când e mai simplu să te legi de lucruri de faţadă?

Anunțuri

Autor:

Adevărul le foloseşte celor care-l ascultă, dar le face rău celor care-l spun. (Winston Churchill)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s