Publicat în Actual, Economie, Interesante, Manipulare, Politică, Social

CE AR TREBUI SĂ FIE ŞI NU ESTE TEORIA ECONOMICĂ ACTUALĂ? (Partea I)


Studiul economiei ca ştiinţă începe undeva în anii adolescenţei, aceasta fiind perioada în care se pun bazele celor mai puternice convingeri ale oamenilor, convingeri care le marchează existenţa de-a lungul întregii vieţi. De aceea, înainte de a trece la studiul metodelor sofisticate de management, sau a unora de gestionare a ratei dobânzii sau a instrumentelor derivate ar trebui să ne întoarcem la originile economiei ca ştiinţă. Acesta ar fi un exerciţiu extrem de util pentru toţi economiştii de astăzi, care – cufundaţi în atâte calcule şi teorii savante – au uitat scopurile pentru care a fost creată de fapt această ştiinţă.

Una din primele lecţii de economie ne arată clar că societatea umană dispune de o cantitate limitată de resurse şi de una nelimitată de nevoi, iar economia ca ştiinţă caută să găsească mecanismele prin care – cu această cantitate limitată de resurse – se pot satisface cât mai multe din nevoile oamenilor. De aceea, cunoaşterea proceselor economice, a mecanismelor lor de dezvoltare, precum şi a cauzelor care canalizează energia oamenilor în anumite direcţii, presupune bineînţeles cercetarea trebuinţelor sau nevoilor economice. Această cercetare este bineînţeles, una interdisciplinară, deoarece filozofii, sociologii, ecologii, psihologii, teologii sau alte categorii de specialişti văd în mod diferit aceste trebuinţe, luând în calcul factori diferiţi, preţuind mai mult sau mai puţin anumite valori, şi aşa mai departe. Caracterul interdisciplinar se datorează şi complexităţii din ce în ce mai crescânde a acestor trebuinţe economice care se cer satisfăcute.

Esenţial în orice abordare ştiinţifică a economiei este înţelegerea acestor trebuinţe economice care animă orice individ al societăţii. Din această cercetare intredisciplinară a acestora au rezultat mai multe opinii care încearcă să creeze tabloul general al acestor trebuinţe.

La nivel general, pentru a avea o viaţă normală, firească şi pentru a se dezvolta, oamenii au nevoie de anumite elemente din natură. Cât timp o parte din aceste elemente lipsesc, în om apare dorinţa de a le avea şi de a le căuta. Această dorinţă generează din punct de vedere psihologic o energie pe care organismul o pune la dispoziţie pentru satisfacerea acestei nevoi. Este evident, că există niveluri diferite de efort pentru atingerea unui scop sau a altuia, pentru satisfacerea unei dorinţe sau a alteia, dar întotdeauna, omul – fiinţă înzestrată cu raţiune – a căutat să minimizeze cât mai mult acest efort, datorită principiului hedonistic care îl caracterizează. Acesta este motorul progresului umanităţii şi una din cheile care ne deosebeşte de regnul animal. Nu este vorba de eliminarea completă a efortului, ci numai de o folosire mai înţeleaptă a energiei şi a timpului. Dacă omul nu ar fi fost mânat din vremuri imemoriale de acest principiu, nu ar fi simţit nevoia de dezvoltare continuă, şi nici nu ar fi încercat să-şi satisfacă alte nevoi în afara celor aflate pe primele trepte ale piramidei lui Maslow. Nu ar fi fost animat de dorinţa de a-şi crea unelte pentru a-şi eficientiza munca şi minimiza efortul, sau de dorinţa de a obţine mai mult folosind resurse mai puţine. Viaţa aspră a generat un respect inconştient faţă de resursele pe care le avea la dispoziţie, respect care astazi s-a pierdut, exact din motivul contrar. O viaţă în care din fragedă pruncie învăţăm doar, că apa caldă curge din robineţii montaţi în pereţi, nu are cum să fie una a respectului pentru natură. Vom analiza mai târziu acest aspect important al stării de fapt actuale.

Revenind la acest aspect al trebuinţelor sau nevoilor economice, nu se poate să nu remarcăm faptul că, în ciuda folosirii sale pe scară largă în limbajul curent, este dificilă obţinerea unei definiţii ştiinţifice. S-a spus că  o trebuinţă economică reprezintă lipsa unui lucru dorit sau doar forma imaginară a cerinţelor omului. „Potrivit altor păreri, trebuinţele reflectă condiţiile obiectiv necesare ale vieţii oamenilor alcătuite din totalitatea bunurilor materiale şi spirituale. În fine, există şi părerea potrivit căreia trebuinţele economice reprezintă o stare a personalităţii umane care apare ca izvor, ca impuls al tuturor formelor de activitate. Ele ne determină, asadar, să acţionăm, pentru că avem sentimentul unei lipse sau a unei stări de insatisfacţie.” (Prof. Dr. Gheorghe POSTELNICUTEORIE ECONOMICĂ (curs universitar))

Întreaga societate umană este organizată din cele mai vechi timpuri în aşa fel încât să asigure – prin intermediul mecanismelor sociale şi economice – satisfacerea acestor nevoi ale oamenilor. Demn de remarcat aici, este faptul că niciodată umanitatea nu şi-a pus problema rezolvării cât mai complete a acestor nevoi economice pentru o cât mai mare parte a populaţiei. Întotdeauna, rezolvarea completă a nevoilor, şi chiar mai mult decât atât, a fost apanajul unei elite privilegiate, iar rezolvarea globală a acestor nevoi s-a făcut în mod gradual sub forma unei piramide sociale.

Pentru realizarea acestui deziderat de satisfacere a nevoilor, societatea umană dispune de un ansamblu de resurse naturale limitate şi de un catalizator al energiei şi capacităţii intelectuale a omului, care este reprezentat tocmai de paradigma economică ce animă societatea la un moment dat. „Raporturile ce se stabilesc între resurse şi trebuinţe sunt deosebit de complexe. Această complexitate provine din faptul că, pe de o parte, asistăm la continuă sporire, diversificare şi modificare a conţinutului trebuinţelor, iar, pe de altă parte, la schimbarea modului de satisfacere a lor şi la caracterul limitat, epuizabil al unor resurse naturale. De aici necesitatea corelării trebuinţelor prezente şi viitoare cu resursele naturale şi cele acumulate prin muncă.” (Prof. Dr. Gheorghe POSTELNICUTEORIE ECONOMICĂ (curs universitar))

Pornind de la aceste premise se impune să vedem cât de bine se achită teoria economică a prezentului de aceste cerinţe care i-au fost impuse, chiar de la apariţia ei: folosirea cât mai judicioasă a resurselor şi eforturilor în încercarea de satisfacere cât mai completă a nevoilor umane tot mai complexe, într-un cuvânt, de încercarea de sporire a calităţii vieţii întregii societăţi. Din păcate vom constata, nu fără multă supriză, că această eficienţă a satisfacerii trebuinţelor economice se aplică doar unei elite care controlează regulile jocului.

Este nevoie în mod clar de o cercetare multidisciplinară pentru a desluşi liniile directoare ale vieţii din acest noian informational care ne inundă din toate părţile. Savanţii şi economiştii caută să înţeleagă ce se întâmplă, iar diferenţa de percepţie pe care o au, spre deosebire de marea masă a populaţiei nu este – din păcate – foarte diferită. Cu toţii sunt mânaţi de aceleaşi paradigme păguboase, care în ciuda unei aparenţe de prosperitate pe care o oferă, în însăşi esenţa lor sunt complet ineficiente.

În primul rând este vorba de impactul economicului în viaţa omenirii, acum la început de secol XXI. Acesta a atacat chiar la rădăcina psihicului şi moralităţii umane, lucru demonstrat şi de urmatoarea poveste:

 <<În 1954, R. A. Butler, ministrul britanic de finanţe a ţinut un discurs în cadrul unei conferinţe a Partidului Conservator, în care a arătat că o rată anuală a creşterii economice de 3% ar dubla venitul pe cap de locuitor până în anul 1980 şi ar face ca fiecare bărbat şi femeie să fie de două ori mai bogaţi decât parinţii lor la aceeaşi vârstă. Discursul lui s-a dovedit a fi un punct de cotitură în viaţa Marii Britanii. Anterior, ţelurile fuseseră formulate în termeni specifici: construirea a 300.000 de locuinţe pe an, înfiinţarea unui serviciu naţional de sănanate, reducerea şomajului cu 2%, etc. Dar, de atunci încolo, ţelul va fi creşterea economică. Disputa ideologică dintre stânga şi dreapta asupra modului în care o placintă de anumite dimensiuni urma să fie distribuită a fost dezamorsată în mare măsură. Cei de la putere s-au concentrat asupra modalităţilor de creştere a mărimii plăcintei.

În 1989, economistul irlandez Richard Douthwaite a pornit să demonstreze avantajele posterioare dublării venitului pe cap de locuitor:

Problemele au apărut numai atunci când am încercat să identific care au fost avantajele, mai ales că, a ieşit rapid la iveală că aproape fiecare identificator social se înrăutăţise de-a lungul unei treimi de veac, necesară experimentului. Numărul bolilor cronice crescuse, criminalitatea crescuse şi ea de 8 ori, şomajul atinsese cote alarmante şi tot mai multe căsătorii se terminau prin divorţ. Am căutat cu frenezie câştiguri care să le pun faţă în faţă cu aceste pierderi..(…).

Până la urmă am renunţat. Greutatea dovezilor era copleşitoare: urmărirea necondiţionată a creşterii economice a fost un dezastru ecologic şi social irecuperabil. Aproape toate resursele suplimentare pe care le crease acest proces fuseseră utilizate pentru menţinerea în funcţiune a sistemelor într-un mod tot mai ineficient. Noua bogăţie fusese irosită pe construcţia de navete, carton gofrat, sticle nereturnabile, doze şi conserve de metal cu inel. A făcut posibilă construirea de aeroporturi, supermagazine, camioane de mare tonaj, autostrăzi suspendate şi parcări supraetajate. A dat posibilitatea sectorului bancar, financiar, contabil, de asigurări şi bursei de mărfuri să-şi mărească numărul de angajaţi de la 493.000 la 2.475.000, în timpul celor 33 de ani luaţi în calcul. După ce toţi aceştia şi-au luat partea, a rămas prea puţin pentru lucruri cu adevărat benefice.

Am putea aplica o analiză similară creşterii de cinci ori a producţiei mondiale din 1950 încoace. Adepţii creşterii economice insistă că această creştere economică este cheia pentru a pune capăt sărăciei, a stabiliza populaţia, a proteja mediul înconjurător şi a realiza armonia socială. Totuşi, în această perioadă de timp, numărul săracilor a ţinut pasul cu creşterea populaţiei: ambele s-au dublat, indicatorii sociali şi ecologici au cunoscut cote alarmante. Chiar dacă, nu le-a creat în mod direct, creşterea economică nici nu a rezolvat aceste probleme.>> (David C. KortenCorporaţiile conduc lumea)

Această poveste – dureros de adevărată – nu este singura. Organizaţiile ecologiste au demonstrat în nenumărate studii ştiinţifice care este impactul economiei asupra ecosistemului în care trăim, sociologii au observat o recrudescenţă a fenomenului infracţional în toate ţările industrializate, o divizare şi o polarizare din ce în ce mai accentuată a societăţii, lucru care duce în final la o lipsă a coeziunii sociale, a scăderii moralei tradiţionale, şi aşa mai departe.

Departe a fi un panaceu universal al problemelor umanităţii, creşterea economică – aşa cum este ea măsurată astăzi – creează pe de o parte probleme ca cele de mai sus, dar şi mai grav decât asta, conduce la o polarizare excesivă a societăţii între bogaţi şi săraci, între cei care consumă în mod iraţional resurse şi cei care nu au nici măcar acces la ele, între cei cu putere economică, care dictează regulile jocului şi cei defavorizaţi – veşnicii perdanţi ai acestui joc.

Continuarea articolului: aici.
Anunțuri

Autor:

Adevărul le foloseşte celor care-l ascultă, dar le face rău celor care-l spun. (Winston Churchill)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s