Publicat în Actual, Economie, Istorie, Politică

Gazul rusesc şi interesele ruseşti, încă vii, în România (III)


[Partea a doua: aici]

Rămăsesem în ultimul episod la Insula Şerpilor a cărei poveste este foarte-foarte interesantă, dar prea puţin cunoscută de români. Această insulă (în limba ucraineană Острів Зміїний, în rusă Остров Змеиный, în greacă antică Leuke, în greacă modernă Ofidonisi, în turcă Yilan Adasî) este o stâncă/insulă din Marea Neagră care aparține actualmente Ucrainei. Ea se găsește la 45 de km de țărmurile României și Ucrainei. Ea a fost ocupată de URSS la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, cedată forțat de România comunistă în 1948 printr-un simplu proces-verbal secret semnat de Ana Pauker fără acceptul guvernului și fără consultarea poporului român. Astăzi ea este parte a Raionului Chilia al regiunii Odessa din Ucraina, graţie unui alt act de trădare, de această dată înfăptuit de Emil Constantinescu care a semnat tratatul cu Ucraina în 1997. În acest tratat, cele două ţări „au reafirmat că frontiera existentă între ele este inviolabilă”. România a semnat acest acord, ca o condiție a aderării la NATO (care cerea României să aibă tratate încheiate cu toate țările vecine). Cu toate acestea, ambele părți au fost de acord că dacă nu se ajunge la nici un consens în următorii doi ani cu privire la frontiera maritimă, fiecare parte se poate adresa pentru arbitraj Curții Internaționale de Justiție de la Haga, lucru care s-a şi întâmplat.

Din punct de vedere geografic, suprafața insulei este de aproximativ 170.000 m2 (17 ha), perimetrul ei neregulat, având o lungime de 1.973 m, poate fi parcurs în circa 40 minute. Lungimea insulei, aproximativ în zona centrală, de la N la S, este de 440 m, iar de la E la V de 414 m. Urmând direcția NE-SV, inclusiv prin peninsula aflată în NE, avem cel mai lung diametru al insulei, de 662 m. Altitudinile cresc, în general, dinspre zonele marginale către zona centrală unde se conturează un platou, relativ neted, pe care se înregistrează cota maximă de circa 40 m. Țărmurile înalte, terminate cu faleze dau insulei aspectul unei cetăți, înconjurată de ziduri înalte din piatră. Uscatul dobrogean nu poate fi zărit de pe insulă, dată fiind înălțimea redusă atât a ei, cât și a zonei continentale. Înălțimea maximă a țărmurilor atinge 21 m, mai ales în S și E unde se termină cu faleze, având pante abrupte, prăpăstioase chiar. Atât țărmul de S, cât și cel de E are o linie sinuoasă, cu pătrunderi notabile în uscat, formând fiecare câte un golf, cu deschideri largi. Țărmul estic împreună cu cel nordic se prelungesc în mare, alcătuind în NE insulei o peninsulă, considerată a fi restul unei terase litorale, a cărei altitudine este de 12 m. Adâncimile apei mării în apropierea țărmurilor sunt în general reduse: în Nord ele sunt de 5–6 m, în Sud de 13–23 m, în Est de 9–19 m, iar în Vest de 10–16 m.

Insula Șerpilor nu a avut în trecut o importanță deosebită din punct de vedere economic. Ea este formată din gresii silicoase, dure, conglomerate și cuarțite, care îi dau un aspect stâncos, la care se adaugă o vegetație de stepă și o floră sărace. În plus, nu dispune nici de surse de apa potabilă, ceea ce face imposibilă locuirea ei permanentă. Acest lucru a constituit de fapt şi piesa de rezistenţă a pledoariei României în procesul de la Haga împotriva Ucrainei. Șarpele de apă, care a dat numele insulei, avea o lungime de maximum 2 metri și era complet inofensiv, dar cu o înfățișare dezagreabilă. El a dispărut complet de pe insulă la mijlocul secolului al XX-lea, din cauza amplelor lucrări secrete desfășurate de sovietici. Singura utilizare a Insulei Șerpilor în trecut era ca bază de pescuit. Importanța sa economică a crescut la începutul anilor 1980 odată cu descoperirea unor importante rezerve de petrol și gaze naturale în subsolul platoului continental din jurul insulei. Acesta a fost de altfel şi motivul declanşării diferendumului teritorial dintre România şi Ucraina.

Pentru a vedea în ce constă acesta este nevoie de o mică recapitulare istorică.

După cum se ştie, Rusia ţaristă a anexat prima oară Basarabia în anul 1812. Deși Tratatul de pace de la București din acel an (prin care a fost anexată Basarabia) prevedea că insulele dunărene să nu fie ocupate și luate în stăpânire, Rusia țaristă va anexa în mod fraudulos și acest teritoriu. Granița dintre Rusia și Turcia a fost fixată pe Brațul Chilia.

17 ani mai târziu, Pacea de la Adrianopol din 2-14 septembrie 1829, încheiată între Rusia și Turcia după Războiul Ruso-Turc (1828–1829), mută frontiera dintre Basarabia și Dobrogea de pe brațul Chilia (Canalul Oceacov), fixată anterior prin Tratatul ruso-turc de la 1812, pe brațul Sfântu Gheorghe (art. 3). Astfel, Rusia țaristă își asigura controlul asupra Dunării, încorporând gurile Dunării. Deși în textul tratatului nu există nici o referire directă la Insula Șerpilor, ea este anexată de către Rusia, care apelează la britanici pentru a construi aici în anul 1842 un far pentru dirijarea navigației pe Marea Neagră.

În urma Războiului Crimeii, prin Tratatul de pace de la Paris din 26 decembrie 1856, Rusia a pierdut Delta Dunării și partea de sud a Basarabiei (judeţele Cahul, Bolgrad și Ismail). Inițial Turcia revendicase o eventuală cedare a Akkermanului (Cetatea Albă) Moldovei de către Rusia, dacă Moldova renunța la Insula Șerpilor și la Delta Dunării. În final Turcia reia în stăpânire Delta Dunării fără ca Moldova să recapete Cetatea Albă.

Deși aceste teritorii trebuiau să revină la statul român la 6 ianuarie 1857, s-a încheiat un protocol la Paris între miniștrii plenipotențiari ai puterilor care au luat parte la încheierea Tratatului de la Paris (1856), care hotăra alte măsuri. Prin acel protocol s-a stabilit că Insula Șerpilor va aparține statului care stăpânește Delta Dunării, respectiv Imperiul Otoman, care urma să întrețină pe insulă un far pentru asigurarea navigației vaselor ce treceau pe Dunăre spre portul rusesc Odessa. Tratatul adițional de la Paris din 19 iunie 1857 a confirmat această situație.

Prin Tratatul preliminar de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), încheiat în urma războiului româno-ruso-turc din anul 1877, Rusia a cerut Turciei, împotriva voinței marilor puteri europene și a României, ca, pentru despăgubirile de război care se cifrau la 410 milioane ruble, să i se cedeze și sandjacul Tulcei (districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârșova, Constanța și Medgidia), insulele Deltei Dunării, precum și Insula Șerpilor. Ulterior Rusia își exprimă dorința de a le schimba cu România pe partea din Basarabia (județele Cahul și Ismail), mărginită la sud prin talvegul Chiliei până la gura de vărsare a brațului Stambul (art. 19, alin. a-d, a).

Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat retrocedarea către Rusia a sudului Basarabiei (cele două județe parte din Principatul Moldovei în anul 1856), mărginit la vest de talvegul Prutului, la sud de talvegul brațului Chilia și de vărsarea brațului Stambul. Prin art. 45, sudul Dobrogei la est de Silistra până la Yilanlîk, la sud de Mangalia, erau reunite României (frontiera actuală). De asemenea, la art. 46 se preciza că “Atât insulele formând Delta Dunării, cât și Insula Șerpilor și sandjacul Tulcei sunt adăugate României” (art. 45 si 46, Anexa 1).

În primul război mondial, în anul 1917, nava de război germană Breslau a bombardat Insula Șerpilor, distrugând farul britanic (care a fost reconstruit de România în anul 1922).

Tratatul de pace de la Versailles din 28 octombrie 1920 a întărit dreptul de stăpânire românească asupra Insulei Șerpilor. Situația juridică a Insulei Șerpilor a rămas neschimbată până la începutul celui de-al doilea război mondial. Conferința din data de 18 august 1938 de la Sinaia a trecut sectorul Dunării maritime inclusiv Insula Șerpilor sub administrația deplină a României.

Ultimatum-urile sovietice prin care se anexau la URSS Basarabia și nordul Bucovinei din 26 iunie și, respectiv 28 iunie 1940, precum și discuțiile care au avut loc în cadrul Comisiei Mixte pentru stabilirea frontierei pe Dunăre între delegațiile română și sovietică (septembrie-octombrie 1940), nu au făcut nici o referire la Insula Șerpilor. S-a revenit astfel în ceea ce privește frontiera sudică a Basarabiei, la prevederile Tratatului de la Berlin din anul 1878, când județele Cahul și Ismail au fost anexate Rusiei. Din august 1941 până în august 1944, Insula Șerpilor s-a aflat în administrarea Comandamentului german „Schwarzes Meer”, însă la data de 28 august 1944 un detașament de marinari sovietici a ocupat Insula Șerpilor, făcând doi prizonieri germani.

La Conferința de Pace de la Paris din 29 iulie-15 octombrie 1946, delegația sovietică a prezentat, în contextul discuțiilor asupra frontierei cu România, o hartă tipărită la Moscova, la o scară foarte mică de 1/1.500.000, care cuprindea și o serie de inexactități. La insistențele delegației române, partea sovietică a schimbat harta, corectând doar inexactitățile de la granița româno-iugoslavă, lăsând de partea sovietică o serie de insule aflate pe brațul Chilia (Tătarul, Coasta Dracului, Dalerul Mare, Dalerul Mic s.a.). Insula Șerpilor, potrivit hărții mai sus amintite, rămânea în continuare României.

Tratatul de pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate semnat la Paris în data de 10 februarie 1947, perecedea la art. 1, alineatul 2, că „frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940…” Tratatul de pace de la Paris, spre deosebire de tratatele de la Versailles încheiate după primul război mondial, care cuprindeau în ce privește România o descriere amănunțită a granițelor, nu preciza linia de demarcație a graniței româno-sovietice. Deși acordul sovieto-român era în realitate un ultimatum (prin definiție unilateral) formulat pe baza Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la Moscova în anul 1939, el lăsa implicit Insula Șerpilor statului român.

Cu toate acestea această insulă a revenit până la urmă URSS-ului, iar modul cum s-a petrecut acest fapt este deosebit de interesant.

După terminarea războiului, la data de 4 februarie 1948, prim-ministrul Republicii Populare Române, dr. Petru Groza și ministrul de externe al URSS, Viaceslav Molotov, au semnat la Moscova „Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS”, care, cu toate că invoca Tratatul de pace din 1947, stabilește, contrar prevederilor acestui Tratat, că „Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în componența URSS” (art. 1, lit. b).

În cursul acțiunii de delimitare pe teren a frontierei, mergându-se pe talvegul brațului Chilia, în mai multe rânduri s-a luat ca frontieră nu talvegul, ci brațe laterale pe partea dreaptă, incluzând de partea sovietică nu numai ostroavele Coasta Dracului (Tătarul mic), Dalerul mare și Dalerul mic, ci și Ostrovul Limba de la gurile brațului Chilia, ceea ce prelungea linia frontierei de la Golful Musura la sud de Insula Șerpilor, iar în procesul-verbal de descriere a traseului s-a menționat trecerea acesteia la fosta U.R.S.S. (în același mod s-au mai pierdut și insulița Maican de pe brațul Chilia). În schimb, ostroavele Tatomirului (Tătarul mare sau Tatanir) și Cernofcăi, și ele ocupate în 1944, sunt oficial recunoscute ca aparținând României, grănicerii sovietici retrăgându-se din ele. Acest protocol nu a fost niciodată ratificat de către România. Cu toate acestea, la data de 23 mai 1948, reprezentanții ministerelor de externe din cele două țări (Nikolai P. Șutov, prim-secretar la Ambasada U.R.S.S. din București și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar) au semnat chiar pe Insula Șerpilor (Zmeinâi) un proces-verbal de predare a insulei care mai departe va face parte din RSS Ucraineană. În acel document, se afirma că “Insula Șerpilor a fost înapoiată U.R.S.S. de către R.P.România și încadrată în teritoriul U.R.S.S.“, deși aceasta nu aparținuse niciodată Uniunii Sovietice. La data de 25 noiembrie 1948, printr-un alt proces-verbal, s-a stabilit frontiera româno-sovietică pe Canalul Musura, aflat la vest de Ostrovul Limba și de Brațul Chilia.

Aceste documente au fost păstrate mult timp secrete astfel că în martie 1949, căpitanul Copaciu, membru al comisiei de delimitare a frontierelor, a fost arestat pentru că nu recunoștea URSS-lui Insula Șerpilor și nici alte 5 insule de pe Brațul Chilia. În august 1949 nave militare sovietice, au somat pe românii ce păzeau farul, i-au arestat și i-au debarcat în orașul Sulina.

Imediat după ocuparea Insulei Șerpilor, sovieticii au instalat aici o importantă bază militară de supraveghere maritimă și aeriană, cu scopul de a controla gurile Dunării, precum și sisteme radar care supravegheau întreaga zonă a Balcanilor. În mai multe rânduri, pescarilor români care au fost surprinși de furtună pe mare nu li s-a permis să se adăpostească pe insulă, fiind refuzați de către autoritățile militare sovietice, incidentele încheindu-se, de mai multe ori, cu victime. Demn de amintit aici, este că insula Şerpilor a devenit un avanpost strategic al URSS-ului, învăluit într-un adânc secret, ruşii desfăşurând aici operaţiuni de anvergură de supraveghere a teritoriului românesc,  a întregii peninsule balcanice şi a unor teritorii aflate la mare distanţă până în nordul Africii, precum şi operaţiuni secrete de antrenare a delfinilor (poate voi vorbi cu altă ocazie de acest proiect deosebit de interesant). De asemenea, importanţa strategică a insulei şi-a demonstrat încă o dată utilitatea şi în decembrie 1989, când de aici au fost pornite ample operaţiuni de desant de elicoptere ruseşti împotriva României, care a reuşit atunci să evite la milimetru ajutorul frăţesc al sovieticilor. Zborurile neautorizate ale elicopterelor ruseşti deasupra Dobrogei şi Insulei Mari a Brăilei au fost demonstrate prin documente ale armatei române, dar ele sunt astăzi învăluite de mister. Se presupune că ruşii şi-au retras cu ajutorul acestora numărul imens de agenţi KGB şi Speţnaz care intraseră în România în perioada 10-17 decembrie (poate vă mai amintiţi de maşinile negre cu numere consecutive, având la bord 4 bărbaţi tineri, solizi, veniţi – după spusele lor – în România în scop turistic!).

Revenind la insula Şerpilor, posesia sovietică asupra Insulei Șerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între Guvernul Republicii Populare Române și Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare și asistență mutuală, semnat la București la 27 februarie 1961. Documentele din anii 1948-1949 au fost ratificate la data de 20 iunie 1961 la propunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe atunci președinte al Consiliului de Stat) doar de către Consiliul de Stat al Republicii Populare Române. Din punct de vedere juridic, cele două înțelegeri bilaterale (protocolul și procesul verbal de predare) semnate între România și URSS sunt neconstituționale, fiind astfel nule și neavenite pentru dreptul internațional. Orice înțelegere bilaterală prin care se cedau porțiuni din teritoriul românesc, nu putea să intre în vigoare, fără ratificarea ei de către Parlamentele celor două țări (în acele vremuri Sovietul Suprem al URSS, respectiv Marea Adunare Națională a României), lucru care nu s-a întâmplat. Astfel, se consideră conform dreptului constituțional că Insula Șerpilor nu a fost înstrăinată niciodată de jure, ci numai de facto.

În perioada 1948-1990, cartografia sovietică a menționat insula respectivă sub jurisdicția fostei U.R.S.S., în timp ce cartografia românească a evitat diplomatic, prin mijloace tehnice, menționarea sa în hărțile publice. Ca fapt divers, în hărțile tipărite la Chișinău Insula Șerpilor apărea fără a se specifica însă cărei țări aparține.

Încorporarea Insulei Șerpilor la URSS a determinat diminuarea întinderii platoului maritim teritorial al României; din aceste cauze nu s-a putut ajunge la un acord privind delimitarea platoului continental și a zonei economice exclusive din Marea Neagră, partea sovietică pretinzând ca această delimitare să se facă între Insula Șerpilor și țărmul românesc, ceea ce nu corespunde principiilor dreptului maritim, așa cum au fost consacrate la Convenția de la Geneva (1958) și reluate mai târziu în Convenția de la Montego Bay asupra dreptului maritim din anul 1982. (Partea VIII, Regimul insulelor, Art. 121, pct. 3, Anexa 2).

Delegația guvernamentală română a pus din nou în discuție problema Insulei Șerpilor la rundele de negocieri la nivel de experți privind fixarea limitei apelor teritoriale a platoului continental al Mării Negre și a zonei economice exclusive din anii 1967, 1975, 1976, 1978, 1980, 1986 și 1987, Uniunea Sovietică opunându-se cu totul oricărei rectificări. Partea română a refuzat în anul 1987 oferta sovietică de a-i ceda 4000 km2 din cei 6000 km2 din jurul insulei. Este exact perioada în care începuse deja exploatarea ţiţeiului din platorul continental.

După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Șerpilor împreună cu baza militară, de control naval și aerian, de apărare antiaeriană și maritimă, a trecut în administrarea Ucrainei. Stațiile de radiolocație aflate pe insulă execută o cercetare aeronavală la mare distanță, într-un perimetru ce cuprinde Marea Neagră și Marea Mediterană, până la coastele Libiei, rezultatele cercetării fiind transmise unui punct de conducere. Pe insulă sunt stocate informațiile nucleare intercontinentale de pe teritoriul ucrainean. De asemenea, aici sunt amplasate stații de bruiaj și ascultare atât a convorbirilor în fonie, cât și a celor prin cablu. Pe insulă a fost dislocată o garnizoană militară cu mai multe subunități independente, care deservesc un heliodrom, un miniport militar, stații de radiolocație, depozite, instalații energetice, un far și sistemul de pază și apărare a granițelor de stat ale Ucrainei. Apărarea bazei militare ucrainiene de pe insulă se realiza printr-o navă de tip fregată, o navă de patrulare și unul sau două submarine.

În episodul următor, care de altfel va fi şi ultimul pe acest subiect voi vorbi despre desfăşurarea procesului de la Haga dintre România şi Ucraina, despre platorul continental, despre rezervele impresionante de ţiţei de aici şi despre modul în care marii rechini (marile companii petroliere) şi-au împărţit deja această pradă impresionantă, precum şi despre piedicile constante pe care Rusia încearcă să le pună în calea independenţei energetice a statului român.

Anunțuri

Autor:

Adevărul le foloseşte celor care-l ascultă, dar le face rău celor care-l spun. (Winston Churchill)

Un gând despre „Gazul rusesc şi interesele ruseşti, încă vii, în România (III)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s