Publicat în A.E.R., Actual, Economie, Interesante, Manipulare, Politică

Întrebări esenţiale (II) – Cum de nu vedem aberaţiile introduse intenţionat în sistem?


După ce am văzut anterior, de ce avem nevoie de o schimbare (De ce avem nevoie de A.E.R?) şi am făcut o radiografie deloc exhaustivă a societăţii româneşti (Întrebări esenţiale – Societatea românească) a venit vremea să analizăm mai în amănunt, de ce lucrurile stau atât de anapoda în România, cu toate că există cu adevărat o dorinţă sinceră în cadrul societăţii de ca lucrurile să se schimbe în bine.

În primul rând trebuie să înţelegem, că singură, această dorinţă nu are sorţi de izbândă. Altfel, am fi exact ca personajul acelui banc care se ruga stăruitor la Dumnezeu să câştige şi el la Loto, dar nu făcea nici minimul efort de a cumpăra un bilet la acest joc. Trebuie să înţelegem că schimbarea – fie şi la nivel personal – presupune un anumit efort şi înţelegere a situaţiei în care te afli. Dar mai trebuie să înţelegem şi faptul că, atâta vreme cât în balanţa personală, acest efort pe care trebuie să-l facem cântăreşte mai mult decât avantajele pe care CREDEM că le-am putea obţine, pur şi simplu nu îl vom face. Este exact situaţia de astăzi din România. Chiar dacă marea majoritate a oamenilor nu dispune nici măcar de o înţelegere fragmentată a realităţii obiective, la nivel inconştient, fiecare ştie că printr-un anumit efort depus de fiecare din noi, lucrurile ar putea evolua în bine. Doar că, momentan, acest efort solicitat respectivului individ, PARE disproporţionat de mare, comparativ cu beneficiile IPOTETICE pe care le-ar putea obţine acţionând în acest sens. La această stare de fapt au contribuit mai mulţi factori, unii veniţi pe calea mecanismelor manipulatorii acţionate cu migală de Sforari (factori caracterizaţi de o anumită intenţionalitate), alţii pe cale istorică şi alţii pe cale psihologic-subiectivă. Acum vom discuta de primii dintre aceştia.

Factorii care care au condus la această stare de fapt, veniţi pe calea mecanismelor manipulatorii puse la punct, întreţinute şi folosite cu suces de Sforarii României sunt după cum am văzut şi anterior, puse în scenă prin intermediul mass-mediei, a „trompetelor de serviciu”, a „ideologilor de ocazie” şi a aberaţiilor introduse în mod INTENŢIONAT în cadrul corpului social al poporului român. Cu toţii ştim şi am văzut rezultatele amplelor campanii media desfăşurate în toată istoria post-decembristă, începând cu subtilizarea Revoluţiei chiar de sub nasul revoluţionarilor autentici, care şi-au riscat viaţa prostând împotriva unui regim nedemn pentru o ţară a secolului XX, continuând cu mascarada devalizării statului de activele cele mai profitabile, sub masca Privatizării şi terminând cu revenirea în forţă a vechilor fesenişti la butoanele societăţii, în urma unor alegeri democratice câştigate la un scor covârşitor. Nu insist asupra acestora, pentru că deja s-a scris prea mult pe această temă şi doar cei care doresc, ei înşişi, să rămână veşnic neinformaţi nu au auzit sau nu cunosc aceste lucruri. Ceva mai ascunse ochilor publicului larg sunt acele aberaţii introduse INTENŢIONAT în cadrul sistemului, acestea fiind considerate de public drept prostie pură, incompetenţă şi aşa mai departe, dar în fond ele sunt cât se poate de intenţionate, urmărind o finalitate şi un scop clar, care scapă privirilor aţintite doar superficial asupra societăţii în care trăim. De-a lungul acestui articol, când mă refer la termenul de „aberaţie” nu îl folosesc în sensul lui figurat-peiorativ (ceea ce este inadmisibil, absurd; absurditate, inepție, prostie), ci la sensul lui propriu (abatere de la ceea ce este normal sau corect). Ei bine, aceste aberaţii sunt introduse în sistem în mod intenţionat:

–          pentru atingerea anumitor scopuri punctuale.

–          pentru menţinerea unei stări de angoasă socială improprie dezvoltării oricăror mişcări coordonate de natură revendicativă. Atunci când te sâcâie un ţânţar, de exemplu, nu prea îţi vine să faci filozofie sau să pui în aplicare principiile dreptăţii. Influenţa „ţânţarului” este suficient de mică pentru nu genera declanşarea unei acţiuni în forţă (de exemplu: să te repezi cu pliciul la el), dar suficient de activă/prezentă, astfel încât să nu te lase să faci ceea ce trebuie. Doar atât cât să te ţină „sâcâit” şi „sictirit” pentru a nu purcede la acţiuni care să contravină Planului. În categoria unor astfel de aberaţii (intenţionat introduse în sistem) intră, de exemplu:

  • Organizarea improprie a spaţiului instituţiilor unde se desfăşoară lucrul cu publicul. În timp ce birourile şefilor şi a celor care nu lucrează efectiv cu publicul sunt mobilate şi organizate modern şi plăcut, spaţiile destinate lucrului cu publicul sunt ponosite, cu mobilier vechi, sunt organizate impropriu, împotriva bunului simţ şi într-un dispreţ total faţă de orice regulă de optimizare a timpului şi rezultatelor dorite. Pentru cele mai mărunte treburi se organizează cozi imense, este necesară prezenţa la câteva ghişee diferite unde inevitabil întâlneşti alte cozi şi mai mari, şi aşa mai departe. Afectaţi de aceste lucruri mărunte, sunt în egală măsură şi publicul şi funcţionarii care interacţionează cu aceştia, fiecare din aceşti doi actori sociali punând „acreala” celuilalt pe seama altor factori, care nu fac altceva decât să mascheze prezenţa „ţânţarului” care îi bâzie de fapt, pe amândoi.

coada_1

  • Infrastructura deficitară. Deficienţele în dezvoltarea infrastructurii sunt menite a avea acelaşi rol de a menţine românii permanent „sâcâiţi” şi „sictiriţi”, ocupaţi mereu cu evitarea tracasărilor mărunte (evitarea aglomeraţiilor, durata mare a călătoriilor datorată lipsei autostrăzilor sau a şoselelor asfaltate corespunzător, evitarea gropilor din carosabil, întârzierile trenurilor, funcţionarea defectuoasă a transportului în comun, etc.). Este imposibil de crezut că astfel de probleme mărunte nu ar fi putut fi rezolvate dacă ar fi existat voinţa necesară de a face aceste lucruri. Atâta vreme cât există resurse la nivelul societăţii pentru a construi lucruri perfect inutile cum ar fi patinoare în sate care nu dispun de canalizare curentă sau terenuri de fotbal în pantă sau săli de sport în fiecare cătun, cu greu s-ar putea da explicaţii pertinente pentru nerezolvarea acestor probleme importante legate de infrastructură. Evident, vom auzi mereu „motivări” ale factorilor de decizie pentru lipsa de acţiune în această direcţie şi „explicaţii” puerile care mai de care mai fantasmagorice. Ceea ce rămâne însă, este efectul acestei lipse acute la nivelul societăţii româneşti: o populaţie permanent tracasată de aceste mici, dar supărătoare, inconveniente.

10gropi

  • Hărţuirea cetăţenilor prin toate mijloacelor. România este poate unul din puţinele state în care cetăţeanul este văzut şi tratat de către autorităţi ca un inamic, ca o persoană căreia nu i se aplică prezumţia de nevinovăţie, dispreţuit şi hărţuit prin cele mai ingenioase metode. Nu mai departe de plata unei banale amenzi auto pentru lipsa rovignetei. Ei bine… în acest caz contravenientul trebuie să achite o anumită sumă în două conturi diferite, dar nu oricum. Pentru o porţiune infimă din această sumă nu poate efectua plata decât în anumite locuri, deoarece pur şi simplu, instituţia beneficiară a sumei respective „nu a încheiat convenţie de plată” cu banca unde se poate plăti restul sumei. Este mai mult decât evident faptul că intenţia statului în acest caz nu este nici pe departe recuperarea respectivei amenzi, ci pur şi simplu tracasarea cetăţeanului contravenient. Scopul acestei măsuri nu are nimic în comun cu eficienţa recuperării respectivei creanţe. În loc să urmărească preponderent recuperarea sumei respective, fie şi prin facilitarea efectuării acestei plăţi de către cetăţenii contravenienţi, statul alege o altă cale care presupune în primul rând hărţuirea acestora, şi mai apoi – doar ca fapt divers – recuperarea respectivei sume de bani. O inversare cel puţin ciudată a scopului.

–                 Deturnarea unor aspecte importante din punctul de vedere al funcţionării sistemului social de la sensul lor firesc, corect şi normal. Dintre acestea putem aminti doar câteva:

  • Deturnarea dreptului prin crearea unui cadru legislativ stufos, incoerent, imposibil de aplicat. Din nevoia instinctivă de a putea trăi în societate, a apărut şi nevoia de a stabili reguli de conduită socială, respectiv norme juridice. Aceste norme vizau atât relaţiile interumane, cât şi modalitatea de organizare a comunităţilor umane. În societatea comunei primitive, nu existau norme de drept, după cum nu exista nici statul. Şi totusi era necesar să fiinţeze o anumită ordine socială. Aceasta era asigurată de norme de natură obştească, religioasă, sau morală. Aceste reguli exprimând necesităţile vitale ale comunităţii, s-au format datorită unei experienţe îndelungate şi au devenit o deprindere, o necesitate, pentru desfăşurarea traiului în comun. Lăsând la o parte rolul de arbitru al statului în disputele sociale, despre care voi vorbi cu altă ocazie, la ora actuală normele de drept cu origini cutumiare şi/sau izvorâte din morală s-au transformat într-un cadru legislativ imposibil de mânuit în mod absolut corect şi etic, un cadru imens de reguli, reglementări, legi, directive, ordine sau hotărâri; un cadru care este susceptibil de a fi manipulat de interese aflate în afara sa. Acesta a devenit – datorită influenţei sale decisive pe plan social – un loc preponderent în care sunt introduse periodic aberaţiile despre care vorbeam mai sus, sub forma legilor care se bat cap în cap, a hotărârilor de guvern la comandă pentru interese economice private, a dispoziţiilor de aplicare stufoase, imposibil de pus în practică în mod coerent şi eficient, a diferenţelor imense între litera şi spiritul legilor, şi aşa mai departe. Toate aceste nu fac altceva decât să influenţeze în mod negativ întregul sistem social pe care se presupune că ar trebui să-l stabilizeze. În fapt, rolul dreptului ar fi acela de detensionare a inevitabilelor confilcte dintre membri unei societăţi umane, prin aplicarea unor reguli clare în acord cu normele morale şi cutumiare ale respectivei comunităţi. Dar toate aberaţiile introduse aici – nu fac altceva decât să deturneze rolul acestuia spre ceva diametral opus.

judecatori

  • Deturnarea ştiinţei conducerii eficiente a societăţii prin crearea unei babilonii a discuţiilor politice. O activitate deosebit de utilă cum este aceea de „administrare a treburilor cetăţii” a fost deturnată pe nevăzute în ceva diametral opus, în vorbărie sterilă sub masca informării, în conflicte de interese personale şi mercantile sub masca dezbaterilor de idei şi aşa mai departe. Transformată în vorbărie goală, ştiinţa politicii a fost deturnată de la sensul şi scopul ei social. Nu este vorba aici de o transformare implacabilă a acestei adevărate ştiinţe sociale sub imperiul dezvoltării fără precedent a mecansimelor de transmitere şi propagare a informaţiilor – aşa cum se acreditează idea în mainstream-ul mass-media – ci de un act caracterizat de o intenţionalitate evidentă, care are drept scop îndepărtarea de viaţa politică a TUTUROR celor care nu sunt implicaţi în punerea în aplicare a planului. Dezamăgiţi de sterilitatea discuţiilor, de lipsa de etică a dezbaterilor de tot soiul, omul obişnuit alege să se retragă din viaţa politică a cetăţii, pentru că în balanţa personală a fiecăruia, efortul pe care îl presupune implicarea în politică este infinit mai mare decât beneficiile ipotetice aşteptate a fi obţinute. Efectul nu este decât cel scontat: o viaţă politică  care îl controlează din plin, dar din care cetăţeanul este exclus din start. Pe exact acelaşi calapod se manifestă şi excluderea elementelor corecte din partidele de tot soiul de pe la noi. Atâta vreme cât nu fac parte din Plan – ca simpli executanţi sau controlori – cetăţenii oneşti sunt excluşi din orice formă de organizare a vieţii sociale, indeferent de mijloacele folosite sau de efortul depus de aceştia.

SE-NTORC-PROMISIUNILE-ELECTORALE

  • Deturnarea unor noţiuni socio-politico-economice prin golirea lor de sens şi folosirea lor doar în scop propagandistic. Un exemplu în acest sens, îl constituie noţiunea de democraţie. Cuvântul “democraţie” ne este “fluturat” în urechi cu o insistenţă ce nu poate fi egalată de niciun alt subiect. Industria media a înregimentat o pleiadă de flaşnete năimite cu largheţe, ce par a fi întorşi cu cheia. Aceştia îngână o neschimbată litanie pe care vor să o dăltuiască de peste 100 de ani în granitul mentalului colectiv: democratizare, proces democratic, alegeri democratice, scrutin, referendum popular, vot, sufragii, alegeri libere, candidat. Dar nu se poate să nu vedem cât de golite de conţinut şi cât de absurde sunt aceste noţiuni pe care le îmbrăţişăm fără a ne gândi măcar o clipă la ce înseamnă ele cu adevărat. Este absurd să mai credem că puterea se află astăzi în mâinile poporului. Trebuie să fii cel puţin trepanat să mai crezi că alegând democratic conducătorii, aceştia vor urmări interesul tău şi că această cedare benevolă de putere în favoarea unor politicieni se va solda în final cu decizii bune pentru întreaga societate. Dar absurditatea noţiunii de democraţie mai rezultă şi dintr-un alt fapt ignorat cu nonşalanţă, şi evident în mod intenţionat, de toate tratatele politice şi de toată vorbăria politicienilor: atâta vreme cât un individ cedează din libertatea acordând – prin votul democratic – putere unui politician (care are astfel dreptul legal de a lua decizii contrare interesului respectivului cetăţean), este absurd să mai crezi că puterea este deţinută de respectivul cetăţean (de popor). Atâta vreme cât ne cedăm această putere politicienilor, semnându-le un cec în alb o dată la patru ani, este absurd să mai credem că noi mai deţinem acea putere. Politica românească în general, campaniile electorale, discursurile aşa numiţilor lideri sunt numai o mare flecareală, o flecareală de mahala sub care se ascund deciziile, despre care noi nu aflăm nimic, dar pe care le plătim. Mascarada votului democratic, în fond o parodie penibilă la care asistăm periodic, pune în faţa alegătorului, în toate episoadele electorale, absolut toate opţiunile în afara singurei opţiuni cu adevărat viabile şi în interesul său. Exact această opţiune îi este exclusă şi ascunsă vederii, fiind momit cu fel de fel de promisiuni, ideologii, candidaţi, partide, care DOAR ÎN APARENŢĂ reprezintă întreg spectrul de alegeri pe care le-ar putea face. În fond, mereu este pus să aleagă între mai multe rele (de obicei răul mai mic, fiind speriat de prezenţa unui Rău Mai Mare), zicându-i că acestea sunt singurele opţiuni pe care are voie să le facă. Educaţia, mass-media, ideologiile politice fluturate în mainstream- ul informaţional nu fac altceva decât să-l convingă de lipsa altor opţiuni. Şi toate astea se petrec, în timp ce stăm în genunchi, umiliţi, cu capul plecat, resemnaţi mioritic pentru că, printr-o toană a sorţii, am ales iarăşi partidul sau candidatul politic greşit, pe care l-am votat, în inocenţa noastră pentru bunele lui intenţii, fiind păcăliţi de platforma lui electorală, de programul de guvernare, de ura pentru un alt candidat sau (culmea!) de multe ori pentru că este băiat chipeş sau zâmbeşte frumos. În plan economic, exact ca în cazul termenului de democraţie, sunt fluturate în mod manipulatoriu alte noţiuni precum piaţa liberă, concurenţă, preţ şi altele asemenea. Asupra acestora m-am aplecat în alte articole.

Fără a se dori o listă completă a aberaţiilor introduse în cadrul sistemului socio-economic, acest articol, pe lângă enumerarea şi clasificarea acestora doreşte să transmită două chestiuni deosebit de importante:

  1. Aceste aberaţii ale sistemului sunt create, păstrate şi ascunse privirii publicului larg ÎN MOD INTENŢIONAT, iar esenţa culturii şi paradigmei contemporane – facilitate prin Educaţie, mass-media, cercetare – nu are alt rol şi nu face altceva decât să ne convingă că, de fapt nu există nici o urmă de intenţionalitate aici şi că fiecare din aceşti factori perturbatori au apărut în cadrul sistemului datorită unui ansamblu cauzal bine determinat. Totul are o cauză şi o explicaţie, iar această cauză este ORICARE ALTA în afara existenţei unui Plan bine pus la punct, care este urmărit pas cu pas, cu precizia unui ceasornic. Cele mai aberante explicaţii ne sunt oferite, doar pentru a ascunde acest lucru, iar din păcate, noi le înghiţim pe nemestecate, fără să sezizăm imensul malaxor care ne macină.
  2. Singura metodă de luptă cu acest sistem este înţelegerea lui. Atât şi nimic altceva. Doar atunci când începi să îţi vezi lanţurile pe care le târăşti de bună voie, vei vrea să le arunci cât colo. Doar atunci când vezi cu adevărat că ai buzunarele pline de pietre obişnuite, în timp ce tu ai senzaţia că sunt pline de nestemate, doar atunci le vei lăsa să cadă şi te vei elibera de povara lor.

 

Anunțuri

Autor:

Adevărul le foloseşte celor care-l ascultă, dar le face rău celor care-l spun. (Winston Churchill)

5 gânduri despre „Întrebări esenţiale (II) – Cum de nu vedem aberaţiile introduse intenţionat în sistem?

  1. Domnule Pricope

    Alăturat, vă transmit două texte pentru a vă facilita procesul de înţelegere despre care vorbeaţi. Respectivele texte care datează, în forma lor actuală, de aproape un an şi jumătate au fost transmise către numeroşi potenţiali receptoro care însă, de regulă – probabil datorită intereselor personale sau de grup cărora le sunt dat îndatorate – au evitat măcar să participe la o dezbatere pe temele mai sus enunţate.
    Am remarcat că postaţi din când în când pe AER şi sper că sunteţi o persoană receptivă şi onestă.
    Iată deci, mai jos, textele promise

    DE CE SUNTEM ÎN RAHAT
    SI
    CUM IEȘIM DIN EL ?

    Nu este nici o noutate în ceea ce spun.
    În 1990, deși NU a înțeles că cetățenii României erau proprietarii legitimi, de drept, ai întregii averi acumulate până în 1989, economistul român Constantin Cojocaru a avut, totuși, meritul de a fi propus împroprietărirea salariaților cu capitalul pe care, la acea dată, el considera, în mod greșit, că se aflase în proprietatea “clicocratică” a statului comunist.
    Chiar și așa, cu toată eroarea de apreciere a dr. Cojocaru, mafia cripto comunistă și-a dat seama imediat că punerea în aplicare a acestei idei, a împroprietăririi, va însemna sfârșitul ei definitiv.
    La fel oligarhia mondială a înțeles că astfel va pierde controlul asupra României și, ulterior, prin contagiune iminentă și asupra celorlalte țări foste socialiste.
    De aceea, respectiva mafie, în cârdășie cu oligarhii lumii au pus în aplicare soluția preconizată de Legea 15/1990 (precum și de celelalte acte normative care i-au urmat) de așa zisă “privatizare” prin vânzare.
    Soluție despre care abia acum, după cei douăzeci de ani profețiți, am aflat că vine, de fapt, pe filiera Sergiu Brucan.
    Care iată, nu a fost doar “profet,” ci și “poștaș.”

    După patru ani, în 1994, când, practic, încă nu începuse jaful privatizării, am ințeles în ce a constat greșeala din 1990 a dr. Constantin Cojocaru care – așa după cum am arătat – prin ceea ce propusese cu patru ani mai înainte, ignorase, din păcate, tocmai drepturile de proprietate ale românilor.
    Și m-am adresat, prin presă, opiniei publice, precum și, direct, organizațiilor civice și profesionale, sindicatelor, partidelor politice, precum și Casei Regale a României, cerându-le tuturor să recunoască INALIENABILITATEA și IMPRESCRIPTIBILITATEA drepturilor de proprietate ale tuturor cetățenilor Țării asupra averii acumulate prin muncă și sacrificii în proprietatea lor comună și să se implice cu hotărâre în lupta împotriva tâlhăriei ce urma să aibă loc.
    Am arătat atunci că statul român care FURASE, în 1990 prin promulgarea Legii 15/1990, de la popor întreaga avere a acestuia, NU avea nici un drept să înstrăineze (să “privatizeze”), în nume și folos propriu, bunurile furate de la noi, cetățenii.
    In pofida avertismentului meu, nimeni nu a reacţionat, lăsând ca tâlhăria, adică așa-zisa “privatizare” să fie “implementată,” de regimul Iliescu.
    Şi să fie preluată apoi de regimul Constantinescu.
    Şi să fie reluată de al doilea regim Iliescu.
    Și să fie definitivată de regimul Băsescu.

    Așadar, după cum nimeni nu l-a ascultat pe dr. Cojocaru în 1990, nici pe mine nu m-a ascultat nimeni în 1994.
    Și nici după aceea.
    Rezultatul este cel pe care îl suportăm, zi de zi, imensa majoritate a populației : mizeria și umilința.

    Dacă însă vor avea răbdare, celor ce vor citi cele câteva rânduri ce urmează le va fi imposibil să nu înțeleagă ce este (încă) de făcut pentru a ieși din starea în care am fost aduși.
    Nu va fi nevoie să care pietre de moară.
    Cu atât mai puțin să mute munții din loc.
    Va fi suficient, pentru început, să răspândească acest text și să-l explice rudelor, prietenilor, cunoștințelor, colegilor.

    Să spunem deci lucrurilor pe nume şi să începem chiar cu afirmaţia devenită loc comun : Orice societate se bazează pe PROPRIETATE.
    Ceea ce înseamnă că important pentru membrii oricărei societăți este să fie proprietari :
    – ai băncilor,
    – ai rezervelor minerale, munților, pădurilor, apelor și plajelor,
    – ai terenurilor agricole și ai terenurilor construibile,
    – ai combinatelor, fabricilor, uzinelor, birourilor, căilor și mijloacelor de transport și ai infrastructurilor de orice fel,
    – ai stațiunilor turistice, hotelurilor, restaurantelor și magazinelor,
    – ai teatrelor, cinematografelor/mallurilor, televiziunilor și radiourilor,
    – ai tuturor celorlalte bunuri care produc, într-un fel sau altul, bunăstare.
    Înainte de 1990, în societatea socialistă românească, “multilateral dezvoltată,” toate bunurile pe care le-am enumerat, care se numesc mijloace de producție și care, într-un cuvânt, poartă denumirea de CAPITAL, se aflau în proprietatea comună a ÎNTREGULUI POPOR.
    Adică a TUTUROR membrilor societății, a TUTUROR cetățenilor Țării care, prin muncă proprie și sacrificii, acumulaserăm un capital în valoare de sute de miliarde de dolari/euro.
    Iar dreptul de proprietate comună a TUTUROR cetățenilor Țării, asupra TUTUROR bunurilor mijloace de producție (al capitalului) se afla consființit în Constituția RSR din 1965.
    Constituție care s-a aflat în vigoare, atât la 22 Decembrie 1989, cât și după această dată, până în 1991.
    Statul socialist fusese DOAR administrator al respectivelor bunuri, al respectivului capital.
    Nicidecum proprietarul bunurilor, al capitalului.
    Fusese – este adevărat – un administrator dictatorial, criminal, ineficient, corupt și uzurpator.
    Pe care, tocmai de aceea, îl și alungaserăm în 22 Decembrie 1989.
    Așadar nici statul post socialist “emanat“ și “democrat“, moștenitorul statului socialist, nu putea emite nici un fel de pretenții de a fi proprietar asupra bunurilor care – DE DREPT – ne aparțineau nouă, cetățenilor.
    Cu toate acestea, cu complicitatea așa-ziselor elite și a străinilor, noul stat s-a autoproclamat, în mod netemeinic și nelegal, prin promulgarea, la 7 august 1990, a Legii 15/1990, proprietarul întreprinderilor (foste) socialiste.
    Declarându-le – pentru a ne prosti în față – un “morman de fier vechi“.
    Prin promulgarea Legii 15/1990 au fost deci încălcate flagrant, prevederile Constituției RSR 1965, aflată în vigoare.
    Drept urmare, Legea 15/1990 este NECONSTITUȚIONALĂ și, în consecință, NULĂ.
    Statul a comis astfel – prin efectul respectivei Legi – cel mai mare FURT din istoria României, deoarece atunci, în 7 august 1990, statul și-a furat proprii cetățeni de TOATĂ averea lor.
    După care ca orice hoț autentic, statul a dat pe nimic complicilor – pseudo elitelor, adică foștilor activiști pcr, securiștilor și bișnițarilor, precum și străinilor – (aproape) tot ceea ce a furat.
    Punând în aplicare alte legi lovite de aceeași nulitate ca și Legea 15/1990 (cum au fost Legea 58/1991, sau Legea MEBO) statul a zis că face “privatizare.“
    Adică a traficat și încă mai trafichează, în mod ILEGAL, întreprinderile și bunurile furate de la noi.
    Iată adevărata cauză a mizeriei și a umilinței noastre : FURTUL INTREGII NOASTRE AVERI DE CĂTRE STAT.
    Tot ceea ce suportăm de peste douăzeci de ani încoace :
    – “privatizările” pe doi lei
    – politizarea, corupția și furturile la toate nivelurile administrației centrale și locale,
    – mafiotizarea economiei prin așa-zisul “capitalism de cumetrie,”
    – evaziunea fiscală, economia neagră și cea gri
    – legislația defectuoasă, uneori de-a dreptul criminală
    – politizarea, subordonarea și coruperea justiției
    – încălcarea grosolană și brutală a drepturilor și libertăților cetățenești
    – prăbușirea nivelului de trai, chiar sub cotele catastrofale atinse pe vremea regimului comunist
    – dispariția a zece la sută din populația României prin emigrare și genocid
    – acutizarea continuă (mai ales după episodul Kosovo) a pericolului dezmembrării teritoriale a Ţării
    – distrugerea industriei, agriculturii și a sistemelor de învățământ, de sănătate și de asigurări
    – pervertirea fără precedent a moravurilor
    reprezintă, în realitate, EFECTELE IMPLACABILE ale FURTULUI comis de către statul român la 7 august 1990 împotriva propriului popor, a noastră a tuturor.
    Efecte de care nu vom scăpa decât cu condiția de a eradica cauza însăși : FURĂCIUNEA
    Calcule economice simple făcute de același economist, Constantin Cojocaru, arată fără putință de tăgadă că, urmare DIRECTĂ a FURTULUI comis prin promulgarea de către Ion Iliescu a Legii 15/1990, promulgare urmată de punerea în aplicare a așa ziselor legi ale „privatizării”, în cei douăzeci de ani care au trecut de la lovitura de stat din Decembrie 89, statul român – în cârdășie cu mafia autohtonă și cu oligarhii lumii – au dat românilor o ȚEAPĂ de peste 1500 de miliarde de euro.
    Ceea ce înseamnă că, în ultimii douăzeci de ani, fiecare român a fost FURAT, în total, cu peste 100 de mii de euro.
    Adică, statul/hoțul și complicii lui au furat DIRECT, de la fiecare român, mai mult de 5000 de euro în fiecare an, sau peste 400 de euro în fiecare lună.
    Ceea ce reprezintă cel puțin un salariu mediu lunar pe economie.
    La acest jaf cumplit – despre care, cu o singură firavă excepție, nu vorbește nimeni altcineva, nicăieri – adăugându-se și „pagubele” curente/indirecte suferite de fiecare cetățean.
    Trebuie știut însă că aceste pagube colaterale – despre care se pomenește, doar din când în când, în ziare și la televizor – pagube care sunt cauzate de corupția endemică a politicienilor și a funcționarilor statului legați ombilical de : borduriști, asfaltangii, telegondolieri, energicieni, etc. reprezintă, însumate în cei douăzeci de ani de „tranziție”, doar cam 300 de miliarde de euro, față de cei 1500 de miliarde de euro pe care statul român și complicii lui i-au furat, prin „privatizare”, (mai bine zis prin efectele produse de „privatizare”) de la cetățenii României.
    Și atunci, ce avem de făcut ?
    În primul rând !
    Să nu (mai) acceptăm furtul, ci să luăm înapoi TOT ceea ce statul ne-a furat și este al NOSTRU.
    Măcar, atât cât a mai rămas.
    Adică, SĂ CONFISCĂM FĂRĂ DESPĂGUBIRE capitalul pe care statul l-a furat de la noi și, fie îl mai păstrează, fie l-a dat pe nimic oligarhilor autohtoni și străini.
    In al doilea rând !
    Să nu ne (mai) mărginim să cerem doar locuri de muncă, salarii, pensii și ajutoare mai mari și biruri mai mici, ci SĂ CONFISCĂM FĂRĂ DESPĂGUBIRE, de la stat, de la oligarhii autohtoni și de la străini toate bunurile și fondurile bănești care au rezultat din exploatarea, fără drept, a capitalului pe care statul l-a furat și cu care s-a cadorisit și i-a cadorisit.
    În al treilea rând !
    Să nu ne (mai) amăgim că există democrație, libertate și bunăstare fără PROPRIETATE și SĂ ÎMPĂRȚIM, ÎN PROPRIETATE PRIVATĂ, tot acest capital – atâta cât mai există și mai poate fi recuperat – între noi, TOȚI cetățenii României, proprietarii lui de drept.
    În sfârșit, în al patrulea rând !
    Să nu (mai) credem că dacă schimbăm PDL – ul cu USL – ul, ori cu PP – ul, sau cu oricine altcineva care bate apa în piuă și/sau promite luna de pe cer rezolvăm ceva, ci SĂ (RE)CONSTRUIM, pe baza faptului că suntem proprietarii legitimi și legali ai averii noastre și astfel vom redeveni și proprietarii ei efectivi, o economie (capitalistă) normală și prosperă și o societate autentic democratică.

    Soluția adevărată de rezolvare a TUTUROR problemelor cu care se confruntă populația Țării constă, așadar, în ORGANIZAREA TEMEINICĂ a marii majorități a cetățenilor în jurul unei MIȘCĂRI CIVICE și POLITICE.
    Această MIȘCARE va trebui să fie capabilă să preia puterea politică prin mijloace exclusiv pașnice, din mâinile actualilor politicieni, CU SCOPUL DE A PRELUA ȘI PUTEREA ECONOMICĂ DIN MÂINILE STATULUI, ALE OLIGARHILOR AUTOHTONI ȘI ALE STRĂINILOR PENTRU A O DA POPORULUI pentru ca, în final, să reconstruiască societatea românească pe baze autentic democratice și în spiritul acelora dintre tradițiile noastre naționale care sunt sănătoase și demne de a fi urmate.
    În momentul de față, din păcate, NU există nici o organizație civică și nici un partid politic care să aibă un astfel de program.
    Deci ele TREBUIE să fie create.
    IAR MIȘCAREA, ATÂT CIVICĂ CÂT ȘI POLITICĂ, VA TREBUI PUSĂ PE PICIOARE ȘI FĂCUTĂ SĂ FUNCȚIONEZE CU MULTĂ RĂBDARE, CU TENACITATE, CU SPIRIT DE SACRIFICIU ȘI CU ONESTITATE, chiar dacă, din păcate, marea majoritate a locuitorilor României nu posedă respectivele calități.

    PENTRU CĂ NU EXISTĂ ALTĂ CALE DE A IEȘI DIN RAHAT.

    15.01.2012 Șerban Popa

    1. ADEVĂRUL DESPRE DEMOCRAȚIE

    Potrivit lui Aristotel (îmi cer scuze celor cărora le repugnă astfel de referiri, dar asta este situația – de la Socrate, de la Platon și de la Stagirit ni se trag cam toate) există trei forme posibile de guvernământ :
    1. Politeia, adică guvernarea prin consens, bazat pe negociere, a tuturor cetățenilor.
    2. Aristocrația, adică guvernarea de către elite alese sau ereditare
    3. Monarhia, adică guvernarea (de regulă ereditară) de către o singură persoană
    Și, tot potrivit lui Aristotel, fiecăreia din aceste trei forme de guvernământ îi corespund trei forme “degenerate” de guvernare. Respectiv :
    1. Politeiei îi corespunde democrația, adică dictatura majorității.
    2. Aristocrației îi corespunde oligarhia, adică dictatura elitelor.
    3. Monarhiei îi corespunde tirania, adică dictatura unei singure persoane.
    Omenirea a cunoscut democrația doar prin manifestarea ei care s-a petrecut în Grecia antică, pe aria restrânsă a cetății ateniene, și pe o perioadă, de asemenea relativ scurtă de timp : cam de la începutul secolului al VI-lea, până pe la sfârșitul secolului al IV – lea înainte de Cristos. Deci cam între anii 500 și 300 î.C.
    În rest, omenirea a avut parte, practic, doar de regimuri aristocratice, oligarhice, monarhice și tiranice.
    Și, nici vorbă deci ca omenirea să fi avut vreodată parte de un regim politeic, adică de un regim al negocierilor reale, în care cetățenii să tindă spre consensul social.
    Cea de a doua realitate este aceea potrivit căreia ceea ce cunoaștem/trăim noi, o parte din ce în ce mai mare a omenirii, după 1776, este un regim aristocratic, adică o guvernare a elitelor.
    O guvernare a elitelor care (cel puțin aparent) nu mai sunt ereditare, ca în antichitate și evul mediu, ci sunt alese.
    Ceea ce, oricum, trebuie să recunoaștem că este un progres.
    O astfel de orientare a fost impusă/indusă, încetul cu încetul, mai întâi la nivel mental apoi și la nivel factual, după formularea/definitivarea “constituțiilor masonice”, apreciată a se fi întâmplat undeva pe la începutul secolului al XVIII – lea, adică, aproximativ, în jurul anului 1715.
    Așadar, ceea ce a fost și continuă să fie prezentat – odată cu nașterea Statelor Unite ale Americii, la 1776 – ca fiind democrație, nu are, în realitate, nici o legătură cu democrația, adică cu “puterea poporului.”
    Celebra carte a lui Alexis de Tocqueville : “Despre democrație în America” nu este altceva decât o genială mistificare cu care, practic, începe lungul șir al manipulărilor, din ce în ce mai agresive, la care discernământul nostru a fost supus în decursul ultimelor trei secole.
    Și, în acest sens, să ne amintim de celebra afirmație a lui Churchill, care obișnuia să spună că democrația, deși este plină de imperfecțiuni, altă formă de guvernare mai bună nu există.
    Și, când mă refer la Churchill o fac gândidu-mă (și) la procentele, pe care le-a scris pe un șervețel de hârtie pe care i l-a dat lui Stalin, procente privitoare la dreptul de a influența/dicta politica României : 90 la sută URSS – zece la sută Marea Britanie.
    Democrația înseamnă, pur și simplu – PRIN DEFINIȚIE – exercitarea DIRECTĂ de către majoritatea membrilor poporului a puterii/voinței, lor majoritare.
    Așa cum făceau atenienii care se adunau în agora (în piața orașului) și hotărau DIRECT, nu prin reprezentanți, ceea ce vroiau să facă.
    Drept aceea, democrație nu înseamnă (nu poate însemna) nicidecum exercitarea INDIRECTĂ, prin reprezentanți (deputați, senatori, consilieri, etc.), de către majoritatea membrilor poporului a puterii/voinței lor majoritare.
    Democrație nu înseamnă deci (nu poate însemna) delegarea puterii/voinței suverane de către popor, către reprezentanți.
    Chiar dacă poporul însuși alege acei reprezentanți.
    Pentru că, în chiar secunda în care își alege reprezentanții, poporul își PIERDE puterea.
    Ea, puterea se va afla, de atunci încolo, la reprezentanți. NU se va mai afla la popor.
    Este simplu, este elementar.
    Și tocmai de aceea șmecheria a reușit !
    Și mai trebuie știut încă un lucru : chiar și această “democrație”, cu ghilimelele de rigoare, poate funcționa doar în condițiile unei relative bunăstări cvasi generale a societății și a unui creștinism generalizat, de asemenea la nivelul marii majorități a membrilor respectivei societăți.
    De aceea, chiar și democrația ateniană (să o numim autentică) a sucombat, probabil nu atât datorită condițiilor economice, politice și militare, cât mai ales datorită modelului mental, generalizat la nivelul antichității, model bazat pe o religie politeistă care, asemenea tuturor celorlalte religii contemporane ei, funcționau (aparent paradoxal) ca variante ale Legii Talionului.

    Serban Popa

  2. Câteva opinii personale, legate de postare şi comentarii :
    1. Ar trebui evitată referirea numai la România, deoarece analiza este valabilă la nivel global.
    2. Actuala paradigmă socio-economică nu răspunde necesităţii obiective a DEZVOLTĂRII SUSTENABILE. S-a ajuns pe „linie moartă” şi curând vom avea „o schimbare de macaz”.
    3. „Acarul” va fi O NOUĂ ELITĂ ce se coagulează de zeci de ani (vezi multitudinea de activişti sociali din toată lumea), care va înlătura „vechea elită” intrată în „putrefacţie”, aşa cum s-a întâmplat de fiecare dată de-a lungul Istoriei… „elementul declanşator” este aproape, deşi nu pot să-l identific, existând multiple posibilităţi.
    4. „Puterea Sistemului” pare de nezdruncinat, dar o „lege naturală” spune că „nimic nu e etern”, aşa că, o mică neatenţie şi… hop !!!
    5. Democraţia nu a existat niciodată şi nici nu va exista, fiind „praf în ochi” ! În Grecia antică, votau numai proprietarii !
    6. „Boborului” va trebui să i se spună adevărul că „nu are voce în capitol” şi că NOUA ELITĂ nu îi va reprezenta, ci LE VA REPREZENTA INTERESELE ÎN MOD DEZINTERESAT DPDV MATERIAL !… altfel li s-ar spune o MINCIUNĂ, iar pe MINCIUNĂ nu se poate construi nimic valabil !… iar dacă nu s-ar asigura acest postulat, nu s-ar avea o REVOLUŢIE !
    7. PROPRIETATEA este expresie a MATERIALISMULUI , iar viitoarea revoluţie va fi… SPIRITUALĂ şi aici nu mă refer la RELIGIE, deoarece face parte din SISTEM şi va decădea odată cu acesta !
    8. Condiţia de bază pentru a face parte din NOUA ELITĂ, este să poţi „ieşi din Matrix”, aşa cum bine ziceţi d-le Pricope !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s