Publicat în Actual, Diverse, Interesante, Politică, Social

Statul – între adevăr şi minciună (II) – Politicile redistributive


Continui ideile exprimate în articolul anterior.

După cum am văzut, două măsuri complementare stau la-ndemâna statului în încercarea de a realiza inducerea unei opinii publice favorabile şi crearea unei aure de legitimitate a acestui sistem opresiv de jefuire a celor care produc în mod efectiv elementele tangibile de prosperitate. Prima este propaganda ideologică (asupra căreia vom insista cu altă ocazie), iar cea de-a doua: redistribuţia. Genială de-a dreptul şi extrem de greu de sesizat de o minte înecată într-un noian informaţional care îi spune, pe toate canalele, mereu exact opusul.

Este lesne de înţeles de ce Statul adoptă strategia redistribuirii unei părţi din ceea ce îşi însuşeşte în mod fraudulos. De-a lungul istoriei, toate sistemele axate în mod exclusiv pe jaf (de la cotropirile în scop de jefuire ale antichităţii, la năvălirile mongolilor şi până la colonialismul modern al secolului XX) au fost supuse în mod inexorabil dispariţiei. Forţa brută nu a fost niciodată suficientă pentru menţinerea în stare de sclavie a unor populaţii mari, deoarece furtul prosperităţii era perfect vizibil victimelor, care într-un târziu reuşeau să scuture jugul impus sau exploatarea acestora devenea la un moment dat ne-economică (cheltuielile unui asemenea demers deveneau mai mari decât venitul obţinut din exploatarea efectivă) . Astfel, a fost nevoie de o rafinare a procesului astfel încât, jaful să să nu se mai facă la lumina zilei, ci în mod perfid, ascuns şi mascat în spatele unor principii înalte, prin câştigarea acceptului victimelor. Astfel s-a obţinut un dublu efect: pe de o parte scădeau cheltuielile de exploatare (de exemplu nevoia de a plăti o armată numeroasă care să controleze în mod violent victimele exploatării) şi pe de altă parte creştea randamentul producătorilor de prosperitate, care „se simţeau” liberi.

Astfel, în loc să joace rolul unui simplu parazitar, consumator de bunuri pe care alţii le-au produs, statul redistribuie o parte din avuţia sa coercitiv însuşită unor oameni din afara aparatului de stat, încercând prin asta să-i corupă în a adopta o poziţie favorabilă faţă de el. Dar nu orice fel de redistribuţie merge. Aşa cum ideologiile trebuie să servească unui scop – etatist – tot astfel şi redistribuţia. Presupunând costuri, redistribuţia necesită o justificare. Nu este iniţiată de stat pur şi simplu pentru a face ceva drăguţ pentru anumite persoane, cum se întâmplă, spre exemplu, atunci când cineva face un cadou altcuiva. Şi nici nu se face pentru a câştiga un venit cât mai mare din schimburi, ca în cazul companiilor obişnuite, care se angajează în acte de schimb. Se face pentru a asigura existenţa şi expansiunea ulterioară a exploatării şi exproprierii celor care produc efectiv prosperitatea. Redistribuţia trebuie să servească acestui scop strategic. Costurile sale trebuie să se justifice în termeni de venituri şi avuţie sporite aduse statului în viitor.

În timp ce nici formele particulare ale politicilor redistributive şi nici rezultatele lor concrete nu pot fi prezise, ci se schimbă în funcţie de circumstanţe, natura statului cere totuşi ca politica sa redistributivă să urmeze un curs anume şi să manifeste o anumită regularitate structurală.

Ca entitate angajată în maximizarea avuţiei procurate prin exploatare, primul şi cel mai important sector în care statul îşi pune-n aplicare măsurile redistributive este producţia de securitate, i.e. poliţia, apărarea (armata) şi sistemul judiciar. Statul se bazează în ultimă instanţă pe coerciţie şi nu poate funcţiona fără forţe armate. Orice astfel de forţe armate concurente – care ar apărea în mod natural pe piaţă pentru a satisface o cerere reală de servicii de protecţie şi securitate – sunt o ameninţare la adresa existenţei sale. Ele trebuie deci eliminate. A face acest lucru înseamnă a-şi aroga sieşi rolul cu pricina şi a deveni furnizorul monopolist şi redistribuitorul serviciilor de protecţie pe un teritoriu anume. În mod similar, un sistem judiciar concurent ar reprezenta o ameninţare imediată la adresa pretenţiei de legitimitate a statului. Şi iarăşi, de dragul propriei existenţe, sistemul judiciar trebuie de asemenea monopolizat, iar serviciile judiciare incluse în scheme redistributive. Cel mai bine a sintetizat acest lucru, Rothbard când în urma analizelor sale sintetiza următoarele:

„Statul este un grup de oameni care practic au reuşit să îşi aroge un monopol asupra utilizării violenţei într-o anumită regiune teritorială. El şi-a însuşit, mai precis, un monopol asupra violenţei agresive, deoarece în general statele recunosc dreptul indivizilor de a întrebuinţa violenţa în vederea auto-apărării (deşi, bineînţeles, nu şi împotriva statelor). Aşadar statul îşi întrebuinţează monopolul pentru a-şi exercita puterea asupra locuitorilor unei regiuni teritoriale şi pentru a se bucura de fructele materiale ale acestei puteri. Astfel, statul este unica organizaţie din societate care îşi obţine în mod regulat şi deschis veniturile monetare din utilizarea violenţei agresive; toţi ceilalţi indivizi şi toate celelalte organizaţii (cu excepţia acelora cărora li se delegă acest drept de către stat) nu obţin avuţie decât prin producţie paşnică şi prin schimb voluntar, cu produsele respective de care dispun. Această întrebuinţare a violenţei pentru dobândirea venitului său (denumită „impozitare”) este piatra de temelie a puterii statale. Acesta este fundamentul pe care statul îşi înalţă mai departe structura puterii sale, pe deasupra indivizilor de pe teritoriul său, impunându-le reglementări, penalizându-i pe critici, subvenţionându-i pe favoriţi, etc. Statul mai are grijă să-şi aroge monopolul coercitiv asupra diverselor servicii critice necesare societăţii, menţinându-i în felul acesta pe oameni dependenţi de el pentru obţinerea serviciilor cheie, rezervându-şi controlul asupra punctelor critice de comandă din societate şi inoculând totodată în rândurile populaţiei mitul conform căruia doar el ar putea furniza aceste bunuri şi servicii. Astfel, statul este atent să monopolizeze poliţia şi serviciile juridice, posesia drumurilor şi a străzilor, oferta monetară, serviciile poştale, precum şi să monopolizeze sau să controleze efectiv educaţia, utilităţile publice, transporturile, radioul şi televiziunea.”

Natura statului ca instituţie angajată în agresiune organizată explică de asemenea importanţa următorului domeniu de activităţi redistributive: acela al traficului şi comunicaţiilor. Nu poate exista exploatare sistematică fără controlul monopolist asupra râurilor, coastelor, căilor maritime, străzilor, căilor ferate, aeroporturilor, poştei şi sistemelor de telecomunicaţii. Astfel, aceste sectoare trebuie să facă, de asemenea, obiectul controlului şi redistribuţiei.

government_is_stealling

De egală importanţă este domeniul educaţiei. Depinzând, aşa cum se şi întâmplă de altfel, de opinia publică şi de acceptarea de către aceasta a acţiunilor statului ca legitime, este esenţial pentru acesta să fie îndepărtată cât mai mult competiţia ideologică nefavorabilă, iar ideologiile etatiste să fie răspândite. Statul încearcă să realizeze acest lucru oferind servicii educaţionale pe bază redistributivă. Este puţin probabil să mai creadă cineva la ora actuală că rolul sistemului educaţional de stat urmăreşte ridicarea nivelului oamenilor. Această ridicare a oamenilor din animalitate şi de la nivelul instinctelor primare este atins, dar nu pentru că acesta ar fi scopul principal urmărit.

Şcolile sunt pârghiile/braţele structurilor sociale, fie că sunt religioase, guvernamentale sau economice. Conform cerinţelor acelor structuri definite prin paradigma actuală, valorificarea reală a potenţialului uman nu oferă destui indivizi obedienţi cu un orizont suficient de îngust pentru a observa ce se întâmplă cu adevărat, indivizi indispensabili unei funcţionări „eficiente” a ierarhiilor corporatiste, guvernamentale, religioase şi educaţionale. De aceea, sistemul educaţional etatizat trebuie să-şi asume rolul formării unui asemenea cetăţean model (docil, speriat, disciplinat, mulţumit cu ce i se oferă şi mai ales dresat corespunzător să se conformeze ideologiilor dominante).

In secolul XX, interesele de afaceri au dictat structura şcolilor. Henry Ford a observat imediat că geniul creator şi cunoaşterea intuitivă nu sunt de nici un folos pe liniile de fabricaţie, care presupun acţiuni simple şi repetitive, dar şi ordine şi o disciplină desăvârşită. Astfel, Ford a inventat sistemul „modern” de şcoală care transmite elevilor valori şi dexterităţi potrivite pentru viaţa activă în muncă a secolului 20: punctualitatea, ascultarea ordinelor, suportarea timp de ore, săptămâni şi ani de sarcini plictisitoare, repetate, păstrarea liniştii în timpul lucrului, fără odihnă, respectarea programului cu orice preţ. In epoca industrializării, minţile oamenilor au devenit accidente. Pe de altă parte,  sufletele noastre au parte de aceeaşi soartă.

Încrederea în propria noastă judecată, aderarea la propriile noastre valori şi încrederea în valoarea noastră înnăscută nu ne fac buni infanterişti şi executanţi pentru şefi şi patroni. Doar cei cu un nivel scăzut de stimă de sine sunt suficient de lipsiţi de apărare pentru a tolera ambianţe abuzive de muncă. Doar dacă credem că nu merităm mai mult şi mai bine, reuşind să ne adaptăm, devenind tipul de persoană potrivită pentru a face o anumită muncă.

Inevitabil, şi în mod intenţionat, sistemul şcolar produce persoane cu un nivel scăzut de autoapreciere cerut pentru ca un muncitor să fie „flexibili”. Teama de a nu greşi, de a nu promova la o categorie superioară de salarizare sunt temeri confirmate la 90% din populaţie. Este chiar procentajul cerut pentru a ocupa partea centrală, cea mai mare a curbei lui Gauss, care garantează că 90% dintre absolvenţii unei şcoli cred că sunt incapabili de excelenţă. Şcoala transmite cu consecvenţă elevilor mesajul „nu sunteţi destul de buni dar, dacă faceţi ce vi se spune fără crâcneală, puteţi deveni mai buni şi veţi fi răsplătiţi.” Este un mesaj abil, care trebuie instalat în psihicul unei părţi cât mai mare a populaţiei – mijloc comod pentru perpetuarea tiraniilor corporatiste, religioase, guvernamentale şi profesionale, prin crearea unei armate moderne de sclavi obedienţi.

Toată această şcolarizare modernă merge împotriva a ceea ce ştim despre mintea/inteligenţa umană şi despre cum învăţăm şi acumulăm cunoştinţe. Studiile arată că copiii învaţă cel mai uşor şi mai temeinic atunci când sunt relaxaţi, şi totuşi şcolile amplifică stresul prin frică şi teama de eşec. Tot studiile arată că, deşi şcolile impun un model competitiv, elevii învaţă mai uşor prin cooperare. Studiile mai demonstrează că tocmai credinţele elevilor despre propriile lor abilităţi de învăţare le afectează performanţele. Astfel dacă sunt convinşi că sunt buni la învăţătură, ei învaţă uşor; dacă nu, învăţarea celor mai simple noţiuni devine dificilă; şi aici, din nou, şcolile subminează sistematic încrederea în propriile puteri a elevilor.

nu_lasa_scoala

Astfel şi în multe alte feluri, sistemele şcolare efectuează lobotomii virtuale asupra psihicului nostru, producând absolvenţi care de mult şi-au pierdut bucuria de a învăţa, care cred că trebuie să fie mereu corecţi şi să „cunoască totul” altfel riscând să fie condamnaţi la ignoranţă, indivizi care trăiesc simptome de stres post-traumatic la gândul că trebuie să înveţe lucruri noi chiar şi la locul de muncă. O critică mai amplă asupra sistemului educaţional etatist am făcut şi în articolul: „Se poate vorbi de eficienţă în Educaţie?”.

În plus faţă de acestea, promovat printr-un sistem de educaţie etatizat, următorul sector crucial al redistribuţiei este acela al puterii înseşi a statului, i.e., dreptul asumat de către stat de a expropria, exploata şi redistribui activele pe care şi le-a însuşit în mod non-productiv. În loc să rămână o instituţie care restricţionează accesul în propria-i structură sau/şi în poziţii guvernamentale anume, statul, din motive strategice evidente, adoptă progresiv o structură organizaţională care în principiu lasă oricui deschisă posibilitatea de a ocupa orice funcţie şi acordă drepturi egale şi universale de a participa şi a concura la determinarea politicii statale. Toată lumea – nu doar o „elită” privilegiată – capătă o miză legală în stat, cu scopul de a se reduce rezistenţa la puterea acestuia. Evident doar în aparenţă. Dar acest lucru constituie o puternică motivaţie pentru anumiţi indivizi care văd astfel oportunitatea de a beneficia de mai multe în schimbul unui efort mai mic, decât cel presupus de activităţile productive normale. Astfel, Statul se întăreşte şi prin acest miraj fluturat în faţa indivizilor simpli ai societăţii cărora le deschide uşile afirmării, obţinând chiar efectul de a recruta supervizorii sistemului exploataţional tocmai din rândul victimelor.

O dată cu monopolizarea producţiei de securitate şi justiţie, a traficului, comunicaţiilor şi educaţiei, precum şi cu democratizarea autorităţii statale înseşi, au fost identificate toate trăsăturile statului modern, cu excepţia uneia: monopolizarea banilor şi a activităţii bancare. Pentru toate, în afară de aceasta, s-a explicat – cu toate că pe scurt – cum pot fi, şi trebuie să fie, înţelese ca îndeplinind funcţii strategice: de ce şi în ce fel aceste activităţi nu sunt contribuţii productive normale determinate de forţele cererii şi ofertei sau simple fapte bune, ci mai degrabă activităţi redistributive menite să stabilizeze şi, dacă e posibil, să sporească venitul şi avuţia statului, însuşite prin exploatare.

Gimmemymoney

Monopolizarea banilor şi a activităţii bancare este cel din urmă pilon de sprijin al statului modern şi despre asta voi vorbi de-a lungul a mai multe articole, deoarece subiectul este atât de vast încât nu poate fi cuprins doar aici. În fapt, acesta devenit probabil cel mai preţuit instrument de sporire a veniturilor statului. Pentru că nicicum altfel statul nu poate face mai direct, mai rapid şi mai sigur conexiunea între cheltuielile redistributive şi veniturile din exploatare, decât monopolizând banii şi activitatea bancară. Şi nicăieri altundeva nu sunt procedurile sale mai puţin clar înţelese decât în acest sector. Dar despre asta, rămâne să vorbim altădată.

Bibliografie:

[1] Hans-Hermann HoppeTeoria socialismului şi a capitalismului

Anunțuri

Autor:

Adevărul le foloseşte celor care-l ascultă, dar le face rău celor care-l spun. (Winston Churchill)

2 gânduri despre „Statul – între adevăr şi minciună (II) – Politicile redistributive

  1. Cum punem această analiză în contextul SUPRASTATALITĂŢI ?… deoarece STATUL aşa cum e prezentat… nu mai există !… cel puţin în ceea ce ne interesează ca cetăţeni ai UE.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s