Publicat în A.E.R., Actual, Diverse, Economie, Manipulare, Politică, Social

Cronica unui protest anunţat… doar pe Facebook


1 Septembrie 2013. La doar patru zile de la infamul proiect de lege al Guvernului prin care se acorda undă verde proiectului de exploatare a aurului la Roşia Montană utilizând tehnologia pe bază de cianuri, iată că în inima Bucureştiului – în Piaţa Universităţii, punctul de referinţă al rezistenţei civice post-revoluţionare – are loc un miting de protest. Pentru unii dezamăgire (prea puţini participanţi!), pentru alţii motiv de optimism (nesperat de mulţi participanţi!), pentru politicieni subiect de coşmaruri, acest protest a fost în opinia mea unul reuşit. Nu cred că se putea mai mult, având în vedere condiţiile, starea naţiunii (populaţie anesteziată de tirul mass-mediei aservite) şi metodele de promovare folosite.

Practic am avut de-a face cu un protest care îşi are originea exclusiv pe Facebook. Cu o zi înainte, la pagina evenimentului îşi anunţaseră deja participarea aproape 9000 de persoane. Cei care au fost prezenţi la miting au văzut că nu au venit chiar 9000, ceea ce demonstrează că este „cool” în mediul online să fii „anti-ceva”, chiar dacă asta nu înseamnă că şi efectiv participi la astfel de activităţi „anti”. Pentru o mare parte a tinerilor, revolta anti-sistem este „cool”, iar acest lucru poate fi exploatat pe viitor. Dar să nu anticipăm.

 1 Septembrie 2013 - Piata Universitatii

Revenind la mitingul din 1 Septembrie 2013 şi la continuarea lui de a doua zi am văzut la faţa locului oameni de diverse categorii, dar cu predominaţă în zona 20-35 de ani. Dacă prezenţa studenţilor la protest este oarecum previzibilă, fiind categoria socială care are cea mai mare energie protestatară, prezenţa oamenilor din aşa numita clasă de mijloc – în fond tineri care lucrează în special în mediul privat, în cadrul corporaţiilor şi aşa mai departe – nu poate avea în acest caz decât trei explicaţii mari şi late:

  1. Ei sunt cei care sunt dezamăgiţi de întreaga clasă politică în ansamblu, fiind cei care şi-au dat seama că interesele egoiste ale politicienilor nu au nimic de-a face cu agenda cetăţenilor şi cu interesele legitime ale acestora.
  2. Organizarea protestului şi chemarea în stradă s-a efectuat exclusiv prin intermediul internetului şi a reţelelor de socializare, unde activează o mare parte a acestei categorii sociale.
  3. Ei sunt cei care dispun de capacitatea intelectuală de a înţelege cu adevărat miza din jurul acestui proiect odios pentru România, de a înțelege că interesul corporatist împletit cu micimea morală a unei clase politice putrede nu are cum să genereze ceva bun.

Revenind la protestul în sine trebuie să remarcăm – că cel puțin cel de duminică (1 septembrie) și-a atins scopul prin simplul fapt că a fost ignorat de mainstreamul informațional media aservit intereselor particulare ale oligarhiei luată prin surprindere de amploarea acestora. Mergând pe principiul stalinisto-ceaușist că ceea ce nu se dă la televizor nu există, majoritatea televiziunilor au ignorat acest miting de o manieră mai mult decât evidentă. Practic, în studiourile acestora, câțiva imbecili se prefăceau că nu se întâmplă nimic fiind preocupați de chestiuni mult mai arzătoare cum ar fi internarea împăratului țiganilor, analiza complexă a situației din Siria, noutățile din cazul Elodia, Băsescu și așa mai departe:

TV-1 sept 2013

Maniera evidentă de evitare a subiectului nu poate demonstra decât că suntem pe drumul cel bun. În momentul în care ar fi fost foarte siguri pe ei, ar fi transformat subiectul în can-can pe modelul binecunoscut al manipulării media. Faptul că nu au dorit să-i confere notorietate e un semnal clar că se tem de vocea protestatarilor și de această acțiune de revoltă, care ar putea atinge subiecte și mai sensibile, constituindu-se în capsa care generează adevărata explozie socială atât de necesară în România. Dar cum tehnologia disipării informației în marea masă a publicului nu mai stă astăzi într-o singură televiziune care modelează conștiința publică, a doua zi au trebuit să-și adapteze strategia, deoarece cel puțin 3000 de smart-phone-uri au făcut fotografii și au filmat evenimentele, inundând practic internetul în timp real. Televiziunile au trebuit să se recunoască învinse la acest capitol și mai ales să recunoască faptul că influența lor de azi nu are nimic de-a face cu cea a Televiziunii Române Libere a lui Iliescu din anii 1990. În consecință, până și nea Gâdea a trebuit să se facă, că realizează pe 2 Septembrie seara, o emisiune cu Roșia Montană.

20130902_194448

Cei care urmăresc cu atenție fenomenul nu pot să nu observe cum și-a ajustat troica de interese (politicienii, corporația și mass-media) discursul oficial la doar o zi după prima seară de proteste. Brusc Băsescu apare cu propunerea de organizare a unui referendum pe această temă, bizuindu-se pe lipsa de informare crasă a majorității românilor în acest domeniu. Ponta acceptă imediat în speranța că problema va fi tranșată atât de simplu. Să nu uităm aici să privim printre rânduri. Băsescu acordă ieri jurnalului Adevărul un amplu interviu în care nu uită să-l atace pe Ponta. Primul ministru îi răspunde cu aceleași înțepături, dar lucrul evident rămâne: ambii sunt de acord pe temele mari și au fost de la bun început de când a început coabitarea. De aceea, nu uitați că atunci când vă uitați în gura lor, practic asistați la un “blat” ordinar de tipul celor organizate de tata Jean în “anii de glorie“ ai fotbalului românesc, când echipe de genul Gloriei Bistrița păreau că-și dau sufletul pe teren, dar rezultatul era de mult aranjat în culise.

Alături de această deturnare a discuțiilor prin generarea acestei teme a unui eventual referendum, încă de ieri au început să răzbată – cel puțin pe internet – și alt gen de reacții care fac toate parte din arsenalul pregătit de strategia intereselor oligarhice. Au apărut “opinii libere“ împăciuitoare de genul: “haideți totuși să gândim rațional… să vedem dacă nu cumva îi putem obliga pe cei de la RMGC să-și asume obligații concrete privind ecologizarea… haideți să ne gândim la locurile de muncă generate… haideți să lăsăm experții să-și spună părerea… “, și așa mai departe. Chiar dacă par propuneri raționale, care inerent apar în orice negociere în care părțile sunt dispuse să ajungă la un compromis, nu trebuie să uităm un singur lucru: acestea nu vin și nu au venit din partea celor care protestează, ci din partea celor care au interes să se ajungă la un asemenea compromis.

Haideți acum să analizăm un pic această negociere și din prisma teoretică dar să nu uităm nici o cilipă care sunt grupurile de interese și coalițiile dintre acestea, ca actori ai acestui proces de negociere. Pe de o parte avem, o corporație care urmărește în primul rând profitul (și abia în subsidiar și doar dacă nu-i este afectat acest profit și alte obligații cum ar fi cele sociale, de mediu, etc.), o clasă politică abjectă pe care nu avem nici cel mai mic motiv să o credităm cu încrederea noastră, o mass-medie aservită unor interese particulare, deopotrivă corporatiste și politicianiste și un grup de protestatari vehemenți ridicat din rândurile populației anesteziate.

De obicei, chiar dacă nu pare, relația politician – popor este una de negociere de tipul dilemei prizonierului. Voi prezenta schematic această teorie în continuare. Dilema prizonierului provine din teoria jocurilor (o teorie matematică fundamentată în anii ’60) și are mai multe variante. Într-una dintre acestea este vorba de doi prizonieri A și B care tocmai au fost arestați fiind suspectați de spargere. Autoritățile judiciare au suficiente probe pentru a-i găsi pe cei doi vinovați de infracțiunea minoră de intrare prin efracție, dar nu au suficiente probe pentru dovedi infracțiunile mai grave de spargere și vătămare corporală. După arestare cei doi sunt imediat separați și li se prezintă fiecăruia următoarele posibilități: recunosc că se fac amândoi vinovați de respectiva infracțiune gravă sau păstrează tăcerea. Consecințele alegerii lor depind de ceea ce va face și celălalt prizonier. Dacă ambii aleg să păstreze tăcerea (să nu trădeze) nu pot fi acuzați decât de infracțiunea minoră și primesc fiecare 1 an de închisoare. Dacă ambii aleg să recunoască fapta gravă (să trădeze pe celălalt), ambii primesc 5 ani de închisoare. Dacă unul din ei alege să păstreze tăcerea (să nu trădeze), iar celălalt să recunoască fapta (să trădeze), atunci cel care a trădat (“a colaborat cu procurorii“) este eliberat, iar celălalt primește 20 ani de închisoare. Încercați să vă puneți în situația unuia dintre prizonieri care are de luat o astfel de decizie. Cum este cel mai rațional să procedați astfel încât să minimizați anii de închisoare pe care urmează să-i ispășiți? Evident, v-ar conveni ca dvs. să trădați, iar celălalt să păstreze tăcerea, caz în care ați fi eliberat, celălalt urmând să facă 20 ani de închisoare. Dar oare nu la fel gândește și celălalt prizonier? Pe de altă parte ideal ar fi ca ambii să coopereze, dar prizonierii nu au cum să facă acest lucru, deoarece nu pot comunica între ei. Răspunsul nu este ușor de dat, pentru că aceasta este o dilemă. Nu insist foarte mult, dar concluzia este că dacă ambii prizonieri vor alege exclusiv rațional, ei nu au nici un interes să coopereze, varianta trădării fiind cea mai avantajoasă pentru fiecare atunci când nu se știe ce va alege celălalt. Concluzia tristă este faptul că ambii primesc 5 ani de închisoare.

prisoner_dilemma

Dilema prizonierului are câteva variante, iar strategiile de a juca acest joc diferă enorm în funcție de numărul de repetiții consecutive ale acestui joc. În cazul situației singulare (cazul de mai sus al celor doi prizonieri) am văzut că varianta trădării este varianta optimă pentru fiecare și aceasta dintr-un motiv foarte simplu: decizia fiecărui prizonier nu poate afecta decizia celuilalt și independent de decizia luată de celălalt se plasează într-o poziție mai bună dacă trădează. Cazul acestui joc desfășurat de un număr finit de ori (să spunem 5 ori) nu diferă de cazul jocului singular, lucru care se poate demonstra prin inducție. Cu toate acestea situația se schimbă radical atunci când avem de-a face cu repetarea acestui joc de o infintate de ori. Acest lucru îl facem practic mereu în relațiile noastre cu semenii în situațiile când alegem să colaborăm sau să “trădăm“. Practic jucăm zi de zi acest joc în cele mai diverse situații și ajungem să întrezărim faptul că putem influența comportamentul celuilalt prin propriul nostru comportament. Dar să nu anticipăm. Jocul dilemei prizonierului jucat de o infinitate de ori merită analizat în amănunt, deoarece are aplicabilitate și în relația noastră cu politicienii. (Nu ne dăm seama, dar noi jucăm acest joc cu ei de fiecare dată când suntem chemați să ne exprimăm opțiunea prin intermediul sufragiului popular).

În 1981, Robert Axelrod, un eminent specialist în Teoria Jocurilor, a pus comunității științifice o întrebare în revista Science. Se știa din analiza teoretică că strategia de cooperare în prima fază a jocului este varianta optimă. Dar oare strategia noastră ar trebui să fie mereu de cooperare? Evident nu! Pentru că astfel se ajunge fără doar și poate la exploatare. Și atunci, întreba Axelrod, care este cea mai bună strategie de aplicat? Pentru aceasta a organizat un concurs de algoritmi software în care, fiecare asemenea algoritm era confruntat cu fiecare din celelalte propuse. Rezultatul a fost evaluat în funcție de câștigul rezultat din confruntarea fiecărei strategii cu toate strategiile adversarilor. În final, s-a descoperit că cea mai bună strategie a fost cea care a avut algoritmul cel mai simplu posibil, programul FORTRAN aferent având doar 4 linii de cod. Această strategie a fost denumită dinte pentru dinte și a fost elaborată de Anatol Rapoport. El a acumulat cele mai multe puncte din toate rundele desfășurate împotriva celorlalte strategii posibile. În esență strategia dinte pentru dinte este foarte-foarte simplă: cel care o aplică cooperează întotdeauna la început (în prima rundă), iar în rundele următoare procedează la fel cum a procedat adversarul său la runda anterioară. Este evident că de vreme ce jucătorul care aplică această strategie cooperează în prima rundă el nu poate fi niciodată mai bun decât adversarul său. Maximul pe care îl poate realiza această strategie este ca jucătorul să obțină la fel de mult ca și adversarul. Și totuși, dacă nu-și învinge niciodată adversarul cum de reușește această strategie să genereze cele mai multe câștiguri totale? Iar răspunsul este foarte simplu: ea îi face pe adversari să coopereze! Pentru a explica asta asta se impune o analiză psihologică a eficienței strategiei dinte pentru dinte.

1)      Este o strategie din care lipsește invidia. Jucătorul care aplică această strategie nu este invidios. Nu-i pasă că nu-l poate învinge niciodată pe adversar. Această strategie nu poate da niciodată un rezultat mai bun decât strategiile care i se opun, oricare ar fi acestea. Ea este menită să sporească la maximum câștigul propriu pe termen lung.

2)      Este o strategie agreabilă. Cel care care aplică strategia cooperează întotdeauna la început și nu trădează niciodată primul, ci doar ca o consecință a opțiunii anterioare a adversarului. În relațiile pe care le avem cu oamenii este foarte greu din punct de vedere psihologic să ne revenim după trădările inițiale, iar comportamentul combativ-agresiv deteriorează relațiile.

3)      Este o strategie bazată pe tenacitate. O strategie de cooperare permanentă ar putea fi exploatată de adversar (cum se întâmplă adesea în relațiile dintre oameni). Jucătorul care aplică strategia dinte pentru dinte se poate simți provocat – el va trăda dacă adversarul îl provoacă la luptă. Acest jucător răspunde la trădare cu trădare, ceea ce constituie o caracteristică importantă a acesteia. Procedând astfel, el transmite adversarului mesajul că nu poate profita de el. S-a observat în studiile efectuate că jucătorii care aplică această strategie îi îndepărtează pe cei cu atitudine agresivă, reducând la minimum interacțiunile necooperante.

4)      Este o strategie a iertării. Am văzut anterior că jucătorul care aplică această strategie este tenace, el răspunzând trădării cu trădare. Dar în același timp el este la fel de tenace pentru că răspunde cooperării cu cooperare, ceea ce conduce la iertare. În cele mai multe cazuri, oamenilor le vine greu să-și revină după trădări, angrenându-se într-o spirală nebunească centrată pe agresiune. Mai mult de atât, această strategie ne asigură că reacțiile la agresiunea declanșată nu depășesc niciodată amploarea acesteia.

5)      Este o strategie a lipsei de abilitate. Este chiar ironic că tocmai lipsa de abilitate de acestei strategii o face atât de eficientă pe termen lung. Și asta pentru că adversarii își dau seama imediat de comportamentul celui care o aplică și asta are importante consecințe psihologice. Când oamenii nu știu la ce să se aștepte, există șanse mari ca ei să adopte un comportament defensiv-agresiv, iar când incertitudinea atinge cote înalte, oamenii se așteaptă pur și simplu la ce e mai rău din partea celorlalți, asta sporind agresivitatea.

Acestea fiind spuse, lăsăm teoria la o parte și revenim la protestele noastre și la relația pe care o avem cu politicienii noștri. Ținând cont de cele spuse anterior în teorie, nu putem să nu remarcăm comportamentul absolut rațional (chiar dacă aplicat inconștient) al electoratului din România. În 1990 a adoptat “cooperarea“ cu noile autorități, pentru că nu-i cunoștea. Nu aveau de unde să știe că sunt aceleași hahalere din epoca ceaușistă. În 1992, românii au “cooperat“ din nou, dar asta doar pentru că s-a spart Frontul Salvării Naționale, iar politicienii care dețineau puterea au adoptat mimetismul ca modalitate de ascundere (s-au dat drept altcineva) în alte partide. Din 1996 începe să funcționeze (“inconștient“) strategia dinte pentru dinte, fiecare ciclu legislativ aducând la putere pe “ceilalți“, anteriorii fiind sancționați conform strategiei. Politicienii au înțeles primii acest joc și mai ales necesitatea lui și de aceea pentru a rămâne în sferele puterii au adoptat fie mimetismul, fie migrația politică, fie limbajul dublu. Dar întotdeauna la vot poporul a acționat consecvent PEDEPSINDU-I pe cei anteriori sau pe cei percepuți de ei ca fiind exponenții celor care le-au lezat interesele. La ora actuală, neîncrederea sporită în TOATĂ clasa politică este efectul înțelegerii din partea a cât mai multor oameni, a faptului că lupta politică nu este în fond o luptă, ci doar un “blat“ ordinar între șacali.

20130902_195003

Acestea fiind spuse, este evident că această clasă politică nu are nici cel mai mic capital de încredere în rândul poporului. Și atunci, nu este normal ca acesta să se opună la orice? Ironia face ca și un proiect avantajos să poată fi respins acționând astfel, dar la ce să te aștepți din partea politicienilor. Prefer să suflu și în iaurt, și să fiu consecvent strategiei mele care măcar are avantajul că “poate dresa politicienii“ spunându-le pur și simplu că înainte de a face o solicitare poporului, trebuie mai întâi să ofere și ei ceva. Noi am tot “cooperat“ până acum. Este și rândul lor să facă concesii, dacă au nevoie de noi. Doar astfel le putem transmite că nu pot profita de noi la nesfârșit. A le accepta argumentele acum – chiar dacă ar fi perfect valide (ceea ce oricum nu este cazul!) – nu ar face decât să le dea semnalul că fraiereala poate să continue.

Adăugând la acest argument simplu și celelalte motive evidente care stau la baza protestului împotriva proiectului Roșia Montană, nu putem decât să ne opunem din răsputeri acestui proiect odios. Dintre aceste motive evidente nu aș aminti aici decât: raportul Academiei Române care a demonstrat negru pe alb că exploatarea pe bază de cianuri de la Roșia Montană conduce la pierderi incalculabile pe termen lung țării și faptul că zăcământul de acolo conține alături de aur și argint o multitudine de alte metale grele – foarte valoroase – și care pur și simplu sunt ignorate atunci când vine vorba de “împărțeală“. De asemenea, atâta vreme cât vom avea în minte că ne opunem unei coaliții formate dintr-o corporație, o clasă politică coruptă și o mass-medie aservită acestora nu avem altă opțiune în afara protestului.

Anunțuri

Autor:

Adevărul le foloseşte celor care-l ascultă, dar le face rău celor care-l spun. (Winston Churchill)

8 gânduri despre „Cronica unui protest anunţat… doar pe Facebook

  1. ioi, ce de asumpții: „Faptul că nu au dorit să-i confere notorietate e un semnal clar că se tem de vocea protestatarilor și de această acțiune de revoltă, care ar putea atinge subiecte și mai sensibile, constituindu-se în capsa care generează adevărata explozie socială atât de necesară în România.”

    poate nu transmit pt ca segmentul 20-35 a renuntat la televizor si nu-s target. poate sunt pro exploatare. poate sunt platiti direct sau indirect sa taca. poate nu e un semn clar.

    1. De ce ar fi cineva normal la cap pro-exploatare? Oare nu există un interes din partea lor pentru a susține o asemenea poziție? Chiar și dvs. spuneți: „poate sunt plătiți direct sau indirect să tacă”. Și ce înseamnă asta? Nu că au ascuns subiectul pentru a nu-i conferi notorietate? Și dacă cineva are interesul să ascundă subiectul prin „cumpărarea” tăcerii televiziunilor, oare nu înseamnă că se teme de ce ar putea ieși prin aflarea adevărului?

  2. Tot ceea ce este expus in articol este adevarat, logic si real. Problema ramane la cati cetateni ai acestei tari inteleg, doresc sa inteleaga sau sunt interesati de ceea ce se intampla in si cu tara lor. Eu sper ca numarul celor care doresc cu adevarat ca tara lor sa revina la normalitate, sa creasca, astfel incat mult asteptatele si doritele schimbari sa se produca.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s