Publicat în Actual, Diverse, Economie, Interesante, Manipulare, Politică, Social

Istoria secretă a banilor și a sistemului financiar (I)


Spuneam într-un post anterior (prin vară): „Din punctul meu de vedere sunt pe cale să-mi închei misiunea. Mai am câteva articole de prezentat despre sistemul financiar, despre bani şi despre sinistra farsă din spatele acestor noţiuni, mai am de prezentat scheletul Planului A.E.R., câteva sfaturi pentru înfruntarea MIG-ului şi… cam gata! V-am pupat pe buletin. Voi trece la o etapă următoare care nu se mai adresează tuturor. „Puţini vor fi cei aleşi”… spune o vorbă înţeleaptă. Pur şi simplu sunt lucruri care nu sunt pentru toată lumea. A prezenta tuturor ceva cu adevărat important, este ca şi cum ai arunca mărgăritare la porci. Este ca şi cum eu m-aş apuca să-i explic căţelului despre necesitatea de a-şi face nevoile afară, civilizat, de a nu muşca şi aşa mai departe, folosind argumente savante, noţiuni de psihologie sau planşe demonstrative. Pur şi simplu nu merge aşa. Comunicarea presupune trei lucruri esenţiale: un emiţător, un canal de comunicaţie şi un receptor (capabil să recepţioneze, înţeleagă şi să folosească informaţia captată). Dacă avem doar primele două elemente… avem o staţie radio care emite pe o planetă pustie. Asta nu e comunicare. E tâmpenie!… „.

Aşa că o să-i ajut pe sforari să înţeleagă mai bine mesajul, punându-i să se confrunte cu imbecilitatea şi animalitatea turmei pe care au senzaţia că o controlează prin tot felul de mecanisme subtile. Vom vedea dacă aceste mecanisme mai acţionează şi atunci când turma începe să vadă şmecheria şi trucul de prestidigitator de bâlci care o ţine în lesă. Astfel, începem astăzi cu o scurtă istorie a banilor şi a modului cum sunt ei folosiţi la dresajul turmei, în fond un joc de alba-neagra ai căror perdanţi sunt mereu țugulanii ocupaţi mereu cu probleme care mai de care mai importante (a se citi fleacuri şi nimicuri care le ocupă timpul şi îi fac să se simtă importanţi, nevoie mare). Deci să purcedem și vom vedea ce se întâmplă. 

O importantă caracteristică a economiei aşa cum o cunoaştem astăzi o constituie banii. Această remarcabilă invenţie a umanităţii a permis atât dezvoltarea cât şi decăderea unor imperii, în funcţie de modalitatea în care au fost manipulaţi de către cei care i-au creat. Pentru a înţelege mai bine funcţia şi rolul acestei invenţii remarcabile se cuvine a-i analiza pe scurt istoria.

Banii aşa cum îi cunoaştem noi astăzi sub forma monezilor, a bancnotelor şi mai nou, sub formă electronică au suferit mai multe transformări de-a lungul istoriei.

Iniţial dezvoltarea comunităţilor umane a condus la primele schimburi comerciale între acestea. La început acestea se desfăşurau sub forma trocului: grânele erau schimbate pe metale, animalele pe fructe şi legume şi aşa mai departe. Dezvoltarea economică şi intensificarea acestor schimburi comerciale au acţionat cu presiune pentru schimbarea acestei forme greoaie de schimb economic. La un moment dat a devenit dificil de cuantificat valoarea mărfurilor, iar corespondenţa dintre mărfuri diferite a devenit tot mai greu de efectuat pe măsură ce acestea s-au diversificat. Poate că iniţial se realizase corespondenţa că doi bolovani de sare de mărimea capului unui copil se pot schimba pe 10 grămezi de mere, fiecare conţinând 10 bucăţi, dar pe măsură ce ambii comercianţi au început să-şi diversifice sortimentele de mărfuri supuse schimbului, astfel de corespondenţe au devenit din ce în ce mai multe şi mai greu de stabilit.

Astfel, în mod logic şi firesc s-a simţit nevoia de a crea un etalon al valorii mărfurilor. Valoarea ambelor mărfuri supuse schimbului era transformată iniţial cu ajutorul etalonului, observându-se eventualele diferenţe şi corespondenţe, ceea ce a contribuit la facilitarea acestor schimburi economice. Ca etaloane de valoare, iniţial s-au folosit diverse obiecte, printre care amintim orezul în China, dinţii de căţel în Noua Guinee, scoici, bucăţi de cuarţ, discuri de metal (în Tibet) sau discuri de piatră în insula Yap, bucăţi de metal (în special argint), etc. De aici până la următorul nivel al comerţului nu a mai fost decât un pas. Aceste obiecte etalon au ajuns să fie ele însele folosite ca mijloc de schimb între diversele comunităţi.

De exemplu, ne putem imagina un negustor preistoric – să-i spunem A – mergând în satul vecin pentru achiziţionarea unor fructe de la negustorul B, având la el un săculeţ plin cu scoici. Negustorul corespondent B din satul vecin, după vânzarea fructelor şi după primirea scoicilor mergea în alt sat – cu scoicile primite de la negustorul A – pentru achiziţionarea  de grâu. Şi aşa mai departe. Însă, după cum am văzut în articolul Ce ar trebui să fie şi nu este teoria economică actuală, omul – fiinţă înzestrată cu raţiune – a căutat întotdeauna (datorită laturii sale hedonistice) să îşi atingă scopurile prin minimizarea efortului. De aceea, ne putem imagina în continuarea poveştii noastre cu cei doi negustori preistorici, că negustorul B, un tip inteligent şi imaginativ, a observat că pentru a se hrăni are nevoie de grâne. Pentru acestea el trebuia să plătească cu un săculeţ de scoici. Aceste scoici erau obţinute de la negustorul A din satul vecin prin vânzarea fructelor culese din copacii din vecinătate. Dar cum urcatul în copac nu este un lucru facil, fiind chiar riscant pe alocuri, acesta s-a văzut în situaţia de a căuta altă metodă de obţinere a scoicilor atât de necesare pentru achiziţionarea grânelor. Astfel, pentru obţinerea grânelor mult visate, un simplu drum până la plaja din apropiere şi umplerea unui săculeţ cu scoici s-a dovedit a fi mult mai eficient pentru B decât urcatul în 30 de copaci şi adunatul fructelor. Iniţial probabil doar câţiva „întreprinzători” utilizau această metodă, dar datorită eficienţei sale şi poate a lăcomiei celor care o foloseau în mod abuziv, până la inflaţia de scoici sau de discuri de piatră nu a mai fost decât un singur pas. Toată lumea s-a trezit cu saci întregi plini de scoici, dar fără niciun produs comestibil în colibă. Inflaţia preistorică.

Cum dezvoltarea schimburilor comerciale luase deja un avânt considerabil, revenirea la vechiul troc se dovedea imposibilă. Aşa că, era absolut necesară crearea unui etalon care să nu mai poată fi atât de uşor de falsificat. Astfel au apărut banii sub forma monezilor din metale preţioase. Aceste metale aveau ca avantaj principal: raritatea, ceea ce constituia un impediment serios în procesul de falsificare.

Banii – în forma aproximativă pe care o cunoaştem astăzi – sunt atestaţi arheologic pentru prima dată în jurul secolului 6 î.H. în provincia Lidia din Asia Mică. Această regiune era în aceea perioadă un centru important al comerţului şi industriei. Valoarea acestor bani era dată de metalul din care erau fabricaţi, pe principiul: un metal mai rar, o valoare mai mare. Treptat, banii sub această formă şi-au dovedit eficienţa şi s-au răspindit rapid şi în alte regiuni dezvoltate în plan economic ale lumii. Încet-încet, regii, împăraţii, aristocraţii, oraşele stat, şi diverse alte instituţii au început să işi creeze proprii bani cu un semn distinctiv (o efigie), ca un certificat care atesta valoarea monedei metalice.

La început monezile aveau o compoziţie metalică foarte stabilă. Ca exemplu, drahma folosită de oraşul stat Atena în sec. 6 î.H, şi-a menţinut constant conţinutul de metal la 65-67 de grame de argint pur. Arheologii şi istoricii au putut determina perioadele de înforire sau de decădere economică şi prin studierea compoziţiei acestor monede. O compoziţie constantă a monedelor denotând o economie infloritoare.

Totuşi, în unele locuri şi vremuri, întocmai precum şmecherul negustor preistoric B, forurile conducătoare regionale pentru a-şi spori profitul, pentru a subvenţiona războaie, pentru a obţine mai multe cu un efort mai mic, etc. reduceau conţinutul de metal preţios al monezilor. Moneda arăta identic, efigia era aceeaşi, dar valoarea ei intrinsecă scădea. Oamenii de rând care o foloseau nu aveau nici cea mai mică idee despre acest lucru, deoarece metodele de identificare a compoziţiei chimice au fost puse la dispoziţie abia peste secole sau milenii. Acest lucru se întâmplă şi astăzi, dar sub o altă formă mult mai subtilă şi mai elevată. În fond este vorba tot de o falsificare a monedei, dar efectuată cu ştirea şi sub aripa elitei conducătoare. Problema principală este aceea a „diluării” valorii banului prin această falsificare. Banul devine din ce în ce mai diluat, dar de întreaga lui putere de cumpărare iniţială beneficiază cei care îl introduc în economia reală. Oamenii de rând – participanţii activi în economia reală, cei care produc bunuri, comercializează mărfuri reale sau servicii – beneficiază doar de valoarea „diluată” a banului falsificat astfel.

buget

Pentru a înţelege mai bine să revenim la exemplul simplist al unei cetăţi antice. Elita conducătoare a cetăţii – pentru a facilita schimburile economice – pune la dispoziţia comunităţii o cantitate de 1000 de kg de aur sub forma unor monezi. În schimbul acestora comunitatea îi construieşte un palat, îi oferă provizii, mobilă, sclavi, etc. Să presupunem de dragul demonstraţiei că din cele 1000 de kg de aur se produc un milion de dinari (un gram fiecare), iar valoarea totală a bunurilor şi serviciilor vehiculate în economia cetăţii este de exact 1 milion de dinari. În acest moment practic nu avem inflaţie deloc. O producţie sporită a măslinelor în acel an va conduce automat la o scădere a preţului acestora. O lipsă a unui produs similar va conduce la o creştere a preţului acestuia. Apariţia unui produs sau serviciu nou în economia cetăţii, va fi rezolvată fie prin introducerea de către suveran în circulaţie a unei cantităţi suplimentare de monede („cumpărarea acestuia şi oferirea lui înapoi gratuit cetăţii”), fie prin mijlocirea mecanismelor inerente ale pieţei. Prin cerere şi ofertă preţul tuturor  bunurilor şi serviciilor sunt renegociate, astfel încât noului bun sau produs introdus în economie să-i fie alocată o cotă parte din milionul de dinari iniţial. Evident aceasta ar fi tipul de economie ideal. Să vedem însă ce se întâmplă atunci când elita conducătoare trişează. Presupunem că suveranul doreşte mult mai multe. Îşi doreşte o armată ca să jefuiască de aur alţi vecini, îşi doreşte distracţii mai scumpe, sclavi mai mulţi, mâncăruri mai alese. Presupunem de asemenea că poporul este dispus să îi ofere toate acestea, dar pentru 2000000 de dinari. Omul de rând are un dinar şi ştie foarte clar că el îşi cumpără o găină cu această monedă. În schimbul sacrificiului cerut de suveran el doreşte acum două găini, de aici rezultând noua solicitare de 2 milioane. Dar suveranul are în vistierie tot 1000 de kg. Şi atunci apelează la un subterfugiu: bate monezi mai micuţe şi mai subţiri astfel încât fiecare dinar să cântărească acum 0,5 grame. Din aceeaşi cantitate de aur rezultă de această dată 2 milioane de dinari. În acest caz, suveranul beneficiază de întreaga putere de cumpărare a dinarilor (primeşte ceea ce s-a înţeles cu poporul – cumpărând practic bunuri şi servicii în valoare reală de 2 milioane de dinari), dar problemele apar în jos în cadrul piramidei sociale. Oamenii de rând observă că numărul găinilor a rămas constant în cadrul economiei cetăţii, dar numărul celor care au un dinar şi vor să le cumpere este acum dublu. Dilemă a pieţei care are o rezolvare simplă: preţul găinii devine imediat 2 dinari. La sfârşit avem următoarea situaţie: suveranul a pus la dispoziţia poporului aceeaşi cantitate de 1000 de kg de aur şi a primit dublu din cât i se cuvenea. Cel care cu un dinar îşi cumpăra înainte o găină, acum are doi dinari din care îşi poate cumpăra… da! Aţi ghicit!… tot o găină.

Rich And Poor

Evident într-o economie mică în care numărul de produse şi servicii se poate vedea şi estima cu ochiul liber, acest lucru nu ar fi posibil, deoarece oamenii ar observa imediat şmecheria. Dar într-o economie mare cu o multitudine de actori participanţi, cu o multitudine de produse, mărfuri şi servicii, acest lucru este infinit mai greu de remarcat. Omul de rând doar observă că o dată cu trecerea vremii, munceşte din ce în ce mai mult pentru a-şi asigura exact aceleaşi lucruri sau poate chiar mai puţine, pe care ieri şi le asigura mult mai uşor. Putem să mergem mai departe cu mica noastră povestioară şi să presupunem că suveranul cetăţii îşi doreşte şi mai multe lucruri în anul următor. Experienţa de anul trecut îi spune că poate beneficia de valoarea reală a unui dinar cântărind 1 gram, introducând doar 100 de mg de aur în cadrul monezii respective, cantitate necesară doar poleirii unei monede din fier. Evident diluarea respectivă a monezii este resimţită doar în jos pe scara socială, nu de către elita conducătoare care îi „lansează” pe piaţă care beneficiază din nou de întreaga lor putere de cumpărare. De fiecare dată când un rege aruncă pe piaţă mai multă monedă decât este necesar, apare fenomenul de inflaţie. Acest lucru s-a întâmplat în cazul împăratului Nero al Romei, în timpul căruia a avut loc prima perioadă inflaţionistă atestată istoric. Aceste mecanisme rudimentare de manipulare a monezii au fost folosite de-a lungul istoriei şi s-au perpetuat până în zile noastre în forme de o subtilitate şi un rafinament desăvârşit.

Autor:

Adevărul le foloseşte celor care-l ascultă, dar le face rău celor care-l spun. (Winston Churchill)

7 gânduri despre „Istoria secretă a banilor și a sistemului financiar (I)

  1. Este evident că BANII aşa cum au fost concepuţi, nu corespund unei ECONOMII ETICE. Este evident deci, că BURSELE SPECULATIVE DE VALORI şi SISTEMUL FINANCIAR GLOBAL (ca rezultat al GLOBALIZĂRII CAPITALURILOR), care funcţionează pe baza lor, sunt anacronice şi ne-au adus (nu pentru prima oară) SITUAŢII DE CRIZĂ, rezolvate până acum prin RĂZBOAIE. Astăzi, în afara pericolului RĂZBOAIELOR, s-au adăugat EPUIZABILITATEA UNOR RESURSE STRATEGICE, POLUAREA, DISTRUGEREA AMBIENTULUI NATURAL, DECĂDEREA MORALĂ, etc., ceea ce face să se prospecteze în diverse ambienturi ALTE CĂI DE IEŞIRE DIN CRIZĂ, necontemplate până în prezent.
    Soluţia „alternativă” este „verificată în timp” şi se cheamă TROC şi TÂRG, adaptate bineînţeles REALITĂŢILOR DE AZI. În acest fel vom avea tot o ECONOMIE DE PIAŢĂ, dar … FĂRĂ INTERMEDIARI precum BANII CU CIRCULAŢIE GLOBALĂ.
    Pe scurt, PRODUCĂTORII unui anumit produs sunt concomitent CONSUMATORI ai altor produse. RATA DE SCHIMB A PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR se va stabili prin LICITAŢIE, „arbitrul” fiind pentru TÂRGUL INTERN, STATUL, care va garanta prioritar ACOPERIREA NECESARULUI INTERN şi PARITATEA VALORICĂ a schimburilor, surplusul fiind destinat TÂRGULUI INTERNAŢIONAL. Bineînţeles că acesta este un „cadru” ce trebuie lărgit pentru contemplarea tuturor aspectelor colaterale. Pentru „pesimişti”, menţionez că STATUL SUNTEM NOI şi trebuie să reflecte acest fapt, nu ca în ACTUALA PARADIGMĂ în care statul reprezintă INTERESE RESTRÂNSE şi de cele mai multe ori STRĂINE INTERESULUI NAŢIONAL Acest „scenariu” este SIMPLIST, dar oricum de preferat realităţii de azi şi comportă O NOUĂ PARADIGMĂ SOCIO-ECONOMICĂ GLOBALĂ, care să aibă la bază alte VALORI şi alte TACTICI ŞI STRATEGII DE DEZVOLTARE.
    Menţionez că TROCUL este avut în vedere pentru viitor de „oameni mai deştepţi ca mine”, care desigur că au idei mai valabile.

  2. Acest lucru ar mai trebui coroborat, dupa mine, si cu cresterea populatiei „cetatii” (care azi este lumea intreaga) si cu dorinta de acces la „aurul elitei conducatoare”. Din acest motiv referentialele pentru moneda, ca sa nu se prabuseasca sistemul mondial, au nevoie de debusee, care apar in istorie sub forma de razboaie de cucerire a altor tari (re-repartizarea resurselor), de acceptare a noi membri in cadrul unor uniuni deja existente etc. Asta deja apare foarte clar ca eveniment modern in care tarile asa-zis sarace sau in curs de dezvoltare sunt obligate sa „ia de bun” sistemul (economic, juridic etc.) al tarilor „mari”. Atata vreme cat va exista banul ca modalitate de apreciere a efortului unei persoane, vom avea si inegaltati. Ar fi exceptional sa existe un nomenclator mondial care sa spuna cutare marfa costa cutare pret oriunde pe planeta. Atunci cred ca n-ar mai fi atatia bani la cativa si atatia muritori de foame care sa le bage bogatilor luxul in buzunar.

  3. Excelente comentarii!… Însă nu am terminat serialul acesta, care sper că va avea cam 4-5 episoade. În fond nu vreau decât să demonstrez că tot sistemul financiar este în fond o mare păcăleală și o escrocherie. despre ce am putea pune în loc… asta e cu totul altă discuție.

  4. Bai Pricope, vorbesti din povestile babei Leana, aia care vinde lumanari la biserica din sat. Nu exista nicaieri in istoria omenirii dovezi ca ar fi existat asa numita economie „de troc”, aia in care unul da gaini pt sare ca sa dea sarea pe grane. Dar sunt atatia semidocti in istoria banilor si a sistemelor financiare care isi dau cu parerea incat unul in plus sau in minus chiar nu conteaza. Mai bine citeste asta:

    http://www.pdf-archive.com/2013/04/10/david-graeber-debt-the-first-five-thousand-years-a4/

  5. Ca sa te lamuresc:

    There is in fact no known example of a human society whose
    economy is based on barter of the ‘I’ll give you ten chickens for that cow’ variety.
    Most economies that don’t employ money — or anything that we’d identify as
    money, anyway — operate quite differently. They are, as French anthropologist
    Marcel Mauss famously put it, ‘gift economies’ where transactions are either
    based on principles of open-handed generosity, or, when calculation does take
    place, most often descend into competitions over who can give the most away.
    What I want to emphasise here, though, is what happens when money does first
    appear in something like it’s current form (basically, with the appearance of the
    state). Because here, it becomes apparent that not only do the economists get
    it wrong, they get it precisely backwards. In fact, virtual money comes first.
    Banking, tabs, and expense accounts existed for at least 2 thousand years before
    there was anything like coinage, or any other physical object that was regularly
    used to buy and sell things, anything that could be labeled ‘currency’.

  6. What follows is a fragment of a much larger project of research on debt and
    debt money in human history. The first and overwhelming conclusion of this
    project is that in studying economic history, we tend to systematically ignore
    the role of violence, the absolutely central role of war and slavery in creating
    and shaping the basic institutions of what we now call ‘the economy’. What’s
    more, origins matter. The violence may be invisible, but it remains inscribed
    in the very logic of our economic common sense, in the apparently self-evident
    nature of institutions that simply would never and could never exist outside
    of the monopoly of violence — but also, the systematic threat of violence —
    maintained by the contemporary state.
    Let me start with the institution of slavery, whose role, I think, is key. In
    most times and places, slavery is seen as a consequence of war. Sometimes most
    slaves actually are war captives, sometimes they are not, but almost invariably,
    war is seen as the foundation and justification of the institution. If you surrender
    in war, what you surrender is your life; your conqueror has the right to kill
    you, and often will. If he chooses not to, you literally owe your life to him, a
    debt conceived as absolute, infinite, irredeemable. He can in principle extract
    anything he wants, and all debts — obligations — you may owe to others (your
    friends, family, former political allegiances), or that others therefore owe you,
    are seen as being absolutely negated. Your debt to your owner is all that now
    exists.
    This sort of logic has at least two very interesting consequences, though they
    might be said to pull in rather contrary directions. First of all, as we all know,
    it is another typical — perhaps defining — feature of slavery that slaves can be
    bought or sold. In this case, absolute debt becomes (in another context, that of
    the market) no longer absolute — in fact, it can be precisely quantified. There is
    good reason to believe that it was precisely this operation that made it possible
    to create something like our contemporary form of money to begin with, since
    what anthropologists used to refer to as ‘primitive money’, the kind that one
    finds in stateless societies (Solomon Island feather money, Iroquois wampum),
    was mostly used to arrange marriages, resolve blood-feuds, and fiddle with other
    sorts of relations between people rather than to buy and sell commodities. For
    instance, if slavery is debt, then debt can lead to slavery. A Babylonian peasant
    might have paid a handy sum in silver to his wife’s parents to officialise the
    marriage, but he in no sense owned her. He certainly couldn’t buy or sell the
    mother of his children. But all that would change if he took out a loan. Were
    he to default, his creditors could first remove his sheep and furniture, then his
    house, fields and orchards, and, finally, take his wife, children, and even himself
    as debt peons until the matter was settled (which, as his resources vanished,
    of course became increasingly difficult to do.) Debt was the hinge that made
    it possible to imagine money in anything like the modern sense, and therefore,
    7
    too, to produce what we like to call the market: an arena where anything can
    be bought and sold, because all objects are (like slaves) disembedded from their
    former social relations and exist only in relation to money.
    But at the same time the logic of debt as conquest can, as I mentioned,
    pull another way. Kings, throughout history, tend to be profoundly ambiva-
    lent towards allowing the logic of debt to get completely out of hand. This is
    not because they are hostile to markets. On the contrary, they normally en-
    courage them, for the simple reason that governments find it inconvenient to
    levy everything they need (silks, chariot wheels, flamingo tongues, lapis lazuli)
    directly from their subject population; it’s much easier to encourage markets
    and then buy them. Early markets often followed armies or royal entourages,
    or formed near palaces or on the fringes of military posts. This actually helps
    explain more, rather puzzling behavior on the part of royal courts: after all,
    since kings usually controlled the gold and silver mines, what exactly was the
    point of stamping bits of the stuff with your face on it, dumping it on the civil-
    ian population, and then demanding they give it back to you again as taxes? It
    only makes sense if levying taxes was really a way to force everyone to acquire
    coins, so as to facilitate the rise of markets, since markets were convenient to
    have around. However, for our present purposes, the critical question is: how
    were these taxes justified? Why did subjects owe them, what debt were they
    discharging when they were paid? Here we return again to right of conquest.
    (Actually, in the ancient world, free citizens — whether in Mesopotamia, Greece,
    or Rome — often did not have to pay direct taxes for this very reason, but for
    obvious reasons I’m simplifying here.) If kings claimed to hold the power of life
    and death over their subjects by right of conquest, then their subjects’ debts
    were, also, ultimately infinite; and also, at least in that context, their relations
    to one another, what they owed to one another, was unimportant; all that re-
    ally existed was their relation to the king. This in turn explains why kings and
    emperors invariably tried to regulate the powers that masters had over slaves,
    and creditors over debtors. At the very least they would always insist, if they
    had the power, that the lives of war prisoners having once been spared, their
    masters could no longer kill them; that, in fact, only rulers could have arbitrary
    power over life and death. One’s ultimate debt was to the state; it was the only
    one that was truly unlimited, that could make absolute, cosmic, claims.

  7. „Nu exista nicaieri in istoria omenirii dovezi ca ar fi existat asa numita economie “de troc”, aia in care unul da gaini pt sare ca sa dea sarea pe grane”

    Ba eu mi-aduc aminte când mă trimitea bunica cu ouă la Magazin şi mă întorceam cu zahăr !?

    Şi dacă ne gândim bine şi „o oaie la 100” cum prevedea Legea Valahă, tot troc era : marfă contra „serviciu”… şi câte nu s-ar mai putea scrie… dar sunt unii care se pricep prea bine la bani, ca să înveţe şi altceva !?

    Despre LEGIFERAREA TROCULUI aici :

    http://www.ilfattoquotidiano.it/2013/12/11/crisi-baratto-al-posto-delleuro-in-emilia-romagna-ce-la-proposta-di-legge/810032/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s