TEORIA JOCURILOR (preambul)

(mesaj text publicat pe Facebook – 15-Iunie-2016)

Am revenit pe Facebook după o bine-meritată pauză și… nu am găsit nimic schimbat. Aia nu e bine… aia trebuia făcută altfel… ăla nu e bun… ăla e prost… Și tot așa.

De-aia, cum stam eu așa și contemplam spectacolul lumii, într-o zi mi-a venit o idee. „Oare ce-o fi în neregulă cu oamenii? O fi ceva în neregulă sau ceea ce vedem este rodul unei legități? De ce unul trage în hăis și altul în cea? Oamenii în general, își doresc în linii mari cam aceleași lucruri (fericire, sănătate, o viață tihnită, să fie iubiți și apreciați, etc.), dar nu se pot pune de acord cum să obțină ceea ce vor, cu nici un chip. Unul zice într-un fel, celălalt alminteri. Unul o vrea albă, altul o vrea roșie. Unul vrea cu PSD-ul, altul cu PNL-ul. Unul vrea cu partide, altul vrea fără partide. Unul vrea cu UE. Altul fără UE. Unul cu rușii, alții cu americanii. Unul cu piața liberă și neo-liberalismul, altul cu socialismul. Și tot așa… de ți se face lehamite”. Deci cum stam eu și mă gândeam așa, mi-a trecut prin cap ideea că trebuie să existe o chestie comună în toate astea. Hmm?!… Ce poate fi comun în toată babilonia asta? Păi să vedem.

Despre Lideri, Prestigiu, Subordonați și Prădători

Toată lumea se miră că în România nu apar liderii sau liderul mesianic care să ne scape de “ciuma roșie”, “ciuma băsistă/pontistă”, “ciuma X sau Y” – în funcție de informații sau de propaganda care a acționat asupra respectivului care solicită asta – fără însă a avea nici cea mai vagă idee despre ce anume înseamnă un lider și mai ales fără a acorda nici o atenției dinamicii relațiilor lider – subordonat/adept. În această ordine de idei, de ceva timp, mă tot întâlnesc în mediul online cu un mit extraordinar de periculos despre lideri în general și despre capacitatea de motiva și conduce oamenii, în particular. Acest mit ne spune că liderii se nasc – deci practic, că există un factor genetic care influențează capacitatea de a fi lider. Conform acestui mit, unii oamenii dețin anumite calități personale care îi fac să fie – așa de la natură – mai carismatici și mai apți de a motiva și inspira pe ceilalți oameni. Însă, în opinia mea lucrurile stau exact invers: liderii sunt mai degrabă “fabricați” decât născuți. Fabricați de mediul în care performează și de grupul în beneficiul căruia lucrează. Și paradoxal, deși lumea crede îndeobște contrariul, mai cred că de nașterea/fabricarea unui lider este infinit mai responsabil grupul, decât individul în sine. Calitățile necesare unui lider eficient sunt îndeobște cunoscute, antrenabile, deci nu de ele depinde în primul rând capacitatea de a conduce un grup.

Paradisurile fiscale

Multă lume vorbește despre paradisurile fiscale, dar puțini știu cu adevărat ce sunt ele și care le sunt principalele caracteristici. De asemenea, relațiile lor cu statele dezvoltate reprezintă o necunoscută pentru majoritatea populației. Ne propunem acum, să facem un pic de lumină, în tenebroasa lume a paradisurilor fiscale.

De ce cad avioanele Malaysian Airlines?

Lumea a început să fiarbă din nou, după ce un alt Boeing 777 al companiei Malaysian Airlines s-a prăbușit în Estul Ucrainei (în 17.07.2014). Acesta efectua o cursă de la Amsterdam la Kuala Lumpur și avea la bord 298 de pasageri. Această catastrofă vine după ce în data de 8 martie 2014, un avion de același tip, al aceleiași companii, dispare de pe radar și nu mai este găsit nici până astăzi.

Deoarece informațiile și acuzele zboară din toate părțile, autoritățile ucrainene și militanții pro-ruși acuzându-se reciproc de doborârea acestui avion nu voi aduce în discuție argumente care să susțină vreuna din variante, ci voi aborda aceste două accidente dintr-o cu totul altă perspectivă. Este evident că mulțimea ignorantă (neinițiată) nu va afla niciodată adevărul obiectiv din spatele acestei tragedii, deoarece totul nu este decât un joc mediatic. La ora actuală partea care reușește să-și impună opiniei publice propria versiune, a câștigat meciul. Nu contează adevărul, sau mai bine zis, acesta este atât de relativ încât nu prezintă importanță pentru cei neinițiați. Mult mai important este ce anume crede populația, nu ceea ce s-a întâmplat cu-adevărat. Adevărul poate chiar deranja scopurilor oculte și de aceea, se depun eforturi considerabile ca acesta să fie ascuns sau camuflat, de obicei în spatele unui noian informațional caracterizat de redundanță și lipsă de relevanță.

Alte evenimente fără legătură

Iarăși vă prezint câteva întâmplări/evenimente care nu au nici o legătură unul cu altul. Cei care văd peste tot teoria conspirației să-și vadă de treabă. Sunt doar niște întâmplări fără legătură între ele. A dat boleșnița în bancheri și finanțiști. Atât.

Evenimente fără legătură

Am intrat de câteva zile într-un nou stadiu al relațiilor internaționale. Cine a urmărit atent fenomenul politic internațional și cel intern a putut obeserva câteva anomalii, care totuși nu au trecut acea barieră încât să devină vizibile și omului obișnuit. Mass-media s-a achitat cu brio – și de această dată – de misiunea care i-a fost trasată. Evenimente conexe, deși așezate cronologic unul după altul au reușit să fie prezentate lumii (și în special românilor, căci la ei ne referim acum) ca fiind total disjuncte. Deși nu am suficiente dovezi în acest sens, consider că următoarele evenimente din ultimele luni au legături unele cu altele, făcând parte dintr-un Master Plan la care românii obișnuiți nu sunt parte.

Aceste evenimente sunt (în ordine cronologică):

Istoria secretă a banilor și a sistemului financiar (IV)

În episodul anterior spuneam că primul beneficiar al acestei escrocherii bancare a fost tocmai guvernul, care se putea astfel împrumuta fără limite. Conducători nevolnici, cu slabe calități de lideri, lipsiți de orice viziune pe termen lung își vedeau astfel împlinite visele, puse cu mărinimie la dispoziția lor de către bancherii escroci care le ofereau accesul neîngrădit la fonduri nelimitate. Sfetnici de taină au picurat timp de secole, otrava „banilor din nimic”, în urechile liderilor și monarhilor care încet-încet au devenit și mai nevolnici, și mai slabi și mai lipsiți de viziune creatoare. Și cum ar fi putut să devină altfel, când vechile probleme cu care se confruntaseră strămoșii lor, dispăruseră complet?! Nu mai era nevoie de inteligență sau de aplicarea eficientă a științei conducerii, ci doar de o simplă scuturare a baghetei magice și banii apăreau din sertarele bancherilor. O simplă privire în istorie ne poate edifica asupra acestui lucru: odată cu secolul XVII monarhii și liderii devin din ce în ce mai slabi, iar sfetnicii lor (mai ales aceia care îi sfătuiau cu privire la operațiunile financiare) din ce în ce mai puternici. O nouă putere invizibilă începe să se ridice acaparând pe rând state și teritorii noi, înghițite de acești munți de bani miraculoși care apăreau și dispăreau la comandă sub baghetele magice ale bancherilor escroci.

Istoria secretă a banilor și a sistemului financiar (III)

Iniţial, toate aceste lucruri de genul celor descrise mai sus în mica poveste a bancherului Luiggi, s-au petrecut într-un mod ruşinat, discret şi în secret (fără a beneficia de umbrela legii), deoarece bancherii aveau încă sentimentul real că acţionează incorect folosind în mod fraudulos banii deponenților sau înșelând încrederea acestora. Acest sentiment s-a deteriorat cu timpul, dispărând complet în timpurile moderne. Mai mult decât atât, treptat, acesti bancheri au obţinut însă, ca violarea acestui principiu tradiţional de drept să se facă deschis şi legal (prin lege), atunci când ei au fost suficient de abili să obţină de la guvern, privilegiul unic de a folosi în mod discreționar  banii deponenţilor în beneficiul lor (în general sub forma creditelor).

Acest lucru a fost posibil, pentru că primul beneficiar al acestei escrocherii a fost tocmai guvernul, care se putea astfel împrumuta fără limite.

Istoria secretă a banilor și a sistemului financiar (II)

Revenind la istoria banilor, trebuie să remarcăm – ca un capitol remarcabil al acesteia – şi momentul trecerii la moneda de hârtie sau bancnote.

Pentru prima dată, acest tip de bani a fost folosit în China în timpul împăratului Hien Tsung, din dinastia Tang, în sec. 9 d.H. datorită unei penurii mari de cupru care afectase imperiul. Aceşti bani emişi de autorităţi îşi păstrau valoarea constantă în tot imperiul, micşorându-se astfel nevoia de a transporta argintul sau alte metale grele. Din 1032 provine prima atestare documentară a emisiunilor de bani de către bănci particulare din China. Banii din hârtie au rezistat de-a lungul istoriei acestui stat până în 1455, când brusc nu mai sunt atestaţi documentar, după o serie de episoade inflaţioniste şi reforme financiare succesive.

În Occident, după ce cruciadele (1095-1270) au stimulat reapariţia sistemului bancar, bancnotele şi-au făcut intrarea ceva mai târziu, datorită dogmei religioase care s-a opus creării unui sistem bancar, luptând împotriva cametei în general. Însă, în anul 1403, Lorenzo di Antonio Ridolfi – cunoscut jurist şi teolog florentin – câştigă un caz care conduce la schimbarea dogmei creştine, determinând legalizarea împrumutului cu dobândă către guvernul Florenţei. Imediat după acest succes al bancherilor, în republica vecină Genoa, în 1407, apare banca Ufficio di San Giorgio denumită şi Casa di San Giorgio. 

Istoria secretă a banilor și a sistemului financiar (I)

Spuneam într-un post anterior (prin vară): „Din punctul meu de vedere sunt pe cale să-mi închei misiunea. Mai am câteva articole de prezentat despre sistemul financiar, despre bani şi despre sinistra farsă din spatele acestor noţiuni, mai am de prezentat scheletul Planului A.E.R., câteva sfaturi pentru înfruntarea MIG-ului şi… cam gata! V-am pupat pe buletin. Voi trece la o etapă următoare care nu se mai adresează tuturor. „Puţini vor fi cei aleşi”… spune o vorbă înţeleaptă. Pur şi simplu sunt lucruri care nu sunt pentru toată lumea. A prezenta tuturor ceva cu adevărat important, este ca şi cum ai arunca mărgăritare la porci. Este ca şi cum eu m-aş apuca să-i explic căţelului despre necesitatea de a-şi face nevoile afară, civilizat, de a nu muşca şi aşa mai departe, folosind argumente savante, noţiuni de psihologie sau planşe demonstrative. Pur şi simplu nu merge aşa. Comunicarea presupune trei lucruri esenţiale: un emiţător, un canal de comunicaţie şi un receptor (capabil să recepţioneze, înţeleagă şi să folosească informaţia captată). Dacă avem doar primele două elemente… avem o staţie radio care emite pe o planetă pustie. Asta nu e comunicare. E tâmpenie!… „.

Aşa că o să-i ajut pe sforari să înţeleagă mai bine mesajul, punându-i să se confrunte cu imbecilitatea şi animalitatea turmei pe care au senzaţia că o controlează prin tot felul de mecanisme subtile. Vom vedea dacă aceste mecanisme mai acţionează şi atunci când turma începe să vadă şmecheria şi trucul de prestidigitator de bâlci care o ţine în lesă. Astfel, începem astăzi cu o scurtă istorie a banilor şi a modului cum sunt ei folosiţi la dresajul turmei, în fond un joc de alba-neagra ai căror perdanţi sunt mereu țugulanii ocupaţi mereu cu probleme care mai de care mai importante (a se citi fleacuri şi nimicuri care le ocupă timpul şi îi fac să se simtă importanţi, nevoie mare). Deci să purcedem și vom vedea ce se întâmplă. 

Noțiuni fundamentale (I) – Astăzi despre Putere

Am descoperit de curând pe Internet un autor deosebit, preocupat de dezbaterile legate de noțiuni fundamentale. Trebuie să mărturisesc că rar mi-a fost dat să citesc așa ceva, din punctul de vedere al profunzimii ideatice. Stilul abordat de Mircea Digulescu nu este unul facil și cu atât mai puțin unul „comercial” și de aceea, foarte mulți oameni vor începe să citească, dar vor renunța pe parcurs… din diverse motive. În altă ordine de idei, eseurile domniei sale aduc ceva incredibil și rar în peisajul scrierilor contemporane: o tendință crescută spre operaționalizarea unor concepte – deloc triviale – dar care par, extrem de simple pentru mare majoritate a populației. Această tendință a autorului spre operaționalizarea acestor concepte, demonstrează (probabil) formația domniei sale de inginer/om de știință, dar ce este și mai interesant este faptul că acesta are și o vastă experiență în cunoașterea și mânuirea limbajului juridic, lucru care reiese din forma în care sunt scrise aceste eseuri. Astfel, în aceste scrieri au fost adăugate două ingredinte extraordinare (pentru bogăția ideaitică a conținutului), dar deloc apreciate de marea majoritate a celor care citesc.

Venitul de Bază Necondiționat (I)

Cu vreo două săptămâni în urmă undeva pe Facebook s-a iscat o polemică ciudată, despre un subiect care – pornit inițial să înfiereze pornirile utopic socialiste ale unor europeni – a devenit prilej de discuții contradictorii, deloc pe placul celor care au inițiat respectiva știre. Un reputat jurnalist român a postat – în mod critic – pe wall-ul său un link către un articol din Adevărul. În acest articol, un alt jurnalist – care mănâncă și el o pâine elogiind ideologia oficială – face cu ouă și oțet o propunere care își croiește cu greu drum prin hățișul informațional controlat aproape total de ideologii de serviciu. Este vorba de o propunere privind asigurarea fiecărui cetățean a unui Venit Minim Garantat. Nu vă pot explica ce era la gura jurnalistului respectiv – ca de altfel și la cea a participanților la discuțiile create pe Facebook. Inițiatorii propunerii erau numiți comuniști, spălați pe creier, pomanagii, puturoși, lepre care își vând votul, puturoși care vor bani fără să muncească, și în câte și mai câte feluri.

În articolul din Adevărul – creat în cel mai pur stil gazetăresc de tip Scânteia – deja se făceau în mod ironic calcule câți bani au de luat românii. Nici mai mult nici mai puțin. Gata… la plăcinte înainte! Să analizeze implicațiile unei asemenea propuneri, să cerceteze cum a apărut ea, care este filozofia din spatele unei asemenea propuneri șocante – pentru omul obișnuit cu discursul tern al unei ideologii oficiale care preamărește exact opusul – nici nu putea fi vorba. Este mult mai simplu să ”mulgi” senzaționalul din orice știre care iese din tipar, decât să analizezi cumva, chiar și la modul superficial. Jurnalistul nostru calcula deja câți bani avem de luat (evident în mod peiorativ, așa cum îi stă bine unuia ce mănâncă de pe urma cântatului în tonul oficial).

Aşa nu mai merge!

Acum câteva zile am văzut ceva îngrozitor care a produs un declic în viziunea personală asupra vieţii şi sistemului despre care tot vorbesc de ceva vreme. Un punct de inflexiune hotărâtor, care schimbă – nu radical, dar oricum în mod esenţial – modul în care trebuie atacată problema. Am hotărât că a venit vremea să trecem la nivelul următor. Cel puţin în cazul meu. Subtilităţile văd că nu ţin absolut deloc, deoarece cei cărora li se adresează acestea fie sunt prea siguri de poziţia lor, fie sunt prea proşti să înţeleagă despre ce tot vorbesc aici (am tot bătut şaua, dar iapa este mult prea cretină… din păcate, ca să priceapă). Este nevoie de o viziune mai radicală, de un par în cap în locul cuvintelor savante şi a frazelor atent meşteşugite.

Pur şi simplu raţiunea, logica şi bunul simţ nu funcţionează, deoarece cei care au capacitatea de a înţelege sensul acestor articole sunt mult prea puţini şi se află ei înşişi într-o capcană teribilă care le limitează modul de acţiune. Este vorba de mult prea multă energie irosită aiurea şi de mult prea mult orz stricat pe gâşte. Nu cu cei care pot înţelege se va rezolva următoarea etapă, ci cu cei mulţi şi cretini. Cu oligofrenii şi invalizii mintal, cu cei spălaţi iremediabil pe creier, cei care mustesc de animalitate prin toţi porii, cu cei carora orizontul intelectual se limitează la marca de bere la pet pe care o beau la colţul străzii sau pe bancă lângă non-stop, imbecilii şi cocalarii în papuci, îmbrăcaţi în maieu ca să li se vadă slana şi ceafa groasă, scuipând seminţe pe jos, chiar lângă coşul de gunoi.

Toată lumea vrea să schimbe sistemul

Toată lumea consideră că sistemul economico-social în care trăim este greşit. Toţi vor o schimbare şi din tot ceea ce mai citesc pe forumuri sau pe bloguri sesizez un stil ciudat de a pune problema. Exprimări de genul: „Sistemul […] va trebui să găsească soluţia…”, „Sistemul care va face asta…” şi altele asemenea, nu fac altceva decât să ne facă să privim o dată în plus, către nişte orizonturi pe care de fapt nici nu le dorim. Pur şi simplu nu înţeleg de ce accentul este pus pe sistem şi de ce se aşteaptă salvarea de la acesta.

De ce luptăm de fapt contra noastră?

Principala problemă legată de schimbarea a paradigmei actuale în care ne zbatem (şi despre care am vorbit şi în altă parte) este aceea că cei mai ardenţi suporteri ai acestei paradigme sunt atât de dependenţi de ea încât nici măcar nu îşi dau seama că se află cu totul în ea. Paradigma aceasta a devenit lumea lor virtuală. Ei nu trăiesc în lumea reală, ci explică totul doar prin paradigma pe care au ridicat-o la rang de zeu atotputernic. Despărţirea nu este o opţiune, pentru că ar fi prea dureroasă, mai ales când devine o chestiune de identitate. De aceea, aceşti suporteri ai paradigmei consideră că propria lor supravieţuire individuală este absolut dependentă de supravieţuirea paradigmei, şi vor manipula, vor controla societatea pentru a preveni ieşirea culturii sau a cadrului social din limitele paradigmei de care ei depind, ignorând şi suprimând tentativele de a face publice anomaliile care ar detrona paradigma. Aceştia vor spune că anomaliile apărute sunt, de fapt, percepţii personale înşelătoare ale unor oameni anormali (care ies din tiparul considerat „normal”), pentru a intimida populaţia şi a o convinge (prin frică – că doar cine vrea să fie numit „anormal”?) să rămână în acest program de control al paradigmei.

Feed-back-ul inexistent

Toate principiile bune, pragmatice şi cele legate de eficienţă, despre care am vorbit şi aici, se vad cel mai bine în interiorul unei corporaţii, unde maximizarea rezultatelor, pornind de la nişte date iniţiale este un lucrul definitoriu. Problema apare atunci când toată această adevarată ştiinţă a maximizarii rezultatelor este folosită în scopuri care vor duce în final la colapsul economiei actuale de piaţă. Cautând să introducă „sub preş” costurile externe – despre care voi vorbi cu altă ocazie -, impactul activităţii ei asupra mediului sau vieţilor oamenilor „fără putere economică”, corporaţia traieşte – dincolo chiar de aspiraţiile oamenilor ce o compun – doar pentru singurul scop pentru care a fost creată: maximizarea profitului. Bineinţeles, că pentru aceasta trebuie platit un preţ, dar economia de piaţă de tip libertatist nu operează cu elemente ce nu pot fi cuantificate din punct de vedere economic (preţuri de cost, amortizări, date contabile, active, pasive, etc), astfel că, atunci când acest preţ plătit se referă la poluare, alienarea individului sub presiunea economicului, înrăutăţirea indicatorilor sociali, etc., acesta este, pur şi simplu, ignorat.

Aspecte pozitive ale paradigmei economice actuale

După ce am văzut în altă parte, „Ce ar trebui să fie şi nu este teoria economică actuală„, pentru o mai bună apreciere a acestei paradigme economice moderne şi a situaţiei economico-sociale la care s-a ajuns, se impune să analizăm cu obiectivitate şi celălalt taler al balanţei. În lipsa acestei analize am putea arunca şi copilul din copaie, odată cu apa murdară şi am putea fi acuzaţi pe bună dreptate de lipsă de obiectivitate.

Centrată în jurul concurentei acerbe, economia de piata de tip libertatist aduce odată cu dezavantajele majore pe care le-am vazut până acum, şi după cum o să vedem şi în continuare, şi o serie de avantaje certe care trebuiesc luate în considerare, dacă dorim să fim obiectivi până la capăt. Avantaje în acest context nu se referă atât la rezultate (care am vazut (şi vom vedea şi în continuare) că sunt doar în aparenţă pozitive), ci mai mult la eficienţa mijloacelor prin care sunt atinse anumite rezultate intermediare.

CE AR TREBUI SĂ FIE ŞI NU ESTE TEORIA ECONOMICĂ ACTUALĂ? (Partea II)

Prima parte poate fi citită aici.

Creată iniţial de civilizaţia umană ca să răspundă cât mai bine satisfacerii nevoilor acesteia, teoria economică de azi îşi poartă sămânţa răului în însăşi principiile care o guvernează. De aceea, vom încerca să definim în mare câteva din acestea. Pentru cei obişnuiţi cu limbajul discursului economic contemporan, toate acestea vor părea cât se poate de fireşti.

Primul principiu de bază al teoriei economice actuale presupune că dezvoltarea economică continuă şi susţinută, măsurată cantitativ – la nivelul unei ţări – prin volumul produsului intern brut, este calea către progresul umanităţii. Consecinţele acesteia sunt lăsate deliberat la o parte, pentru că la o analiză atentă s-ar descoperi mult mai multe dezavantaje decât avantaje sau oricum, mult trâmbiţatele avantaje ar păli foarte mult în faţa evidenţelor aduse de inconveniente. Analiza responsabilă a acestor neajunsuri este etichetată imediat drept neo-comunism sau anarhism.

CE AR TREBUI SĂ FIE ŞI NU ESTE TEORIA ECONOMICĂ ACTUALĂ? (Partea I)

Studiul economiei ca ştiinţă începe undeva în anii adolescenţei, aceasta fiind perioada în care se pun bazele celor mai puternice convingeri ale oamenilor, convingeri care le marchează existenţa de-a lungul întregii vieţi. De aceea, înainte de a trece la studiul metodelor sofisticate de management, sau a unora de gestionare a ratei dobânzii sau a instrumentelor derivate ar trebui să ne întoarcem la originile economiei ca ştiinţă. Acesta ar fi un exerciţiu extrem de util pentru toţi economiştii de astăzi, care – cufundaţi în atâte calcule şi teorii savante – au uitat scopurile pentru care a fost creată de fapt această ştiinţă.

Dacă v-a plăcut, puteți să faceți cunoscut prietenilor dvs. acest articol pe: