Statul – în mărinimia sa nemărginită – pune la dispoziţia propriilor cetăţeni, cele mai bune condiţii de dezvoltare, asigurând printre altele şi finanţarea de bază pentru toţi preşcolarii şi pentru toţi elevii din învăţământul primar, gimnazial, profesional şi liceal de stat, particular sau confesional acreditat, precum şi pentru elevii din învăţământul postliceal special de stat. Alături de fondurile primite de la nivel central din partea ministerului de resort, consiliile locale şi cele judeţene pot şi ele contribui la finanţarea de bază şi complementară a unităţilor de învăţământ preuniversitar. Potrivit bugetului de stat, sumele alocate în perioada 2010 – 2012 (în RON) arată astfel:
Alocarea fondurilor pentru finanţarea de bază a fiecărei unităţi de învăţământ se face pe baza unei formule de finanţare aprobate prin ordin al ministrului educaţiei care ia în considerare costul standard per elev/preşcolar. Teoretic, costurile pentru fiecare unitate de învăţământ în 2012 sunt stabilite conform Hotărârii 1274 din 21 decembrie 2011 privind metodologia de calcul pentru determinarea costului standard pe elev/prescolar/an şi finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat, finanţate din bugetele locale, pe baza standardelor de cost pe elev/prescolar pentru anul 2012. Modelul de referinţă pentru calcularea costului standard îl reprezintă elevul din nivelul de şcolarizare gimnazial, filiera teoretică, mediul urban. În funcţie de numărul de elevi/preşcolari din unitatea de învăţământ, dar şi de aşa-numiţii coeficienţi de diferenţiere şi de corecţie (nivel, filieră, profil şi mediu urban/rural, limba de predare), sunt finanţate atât salariile, cât şi cheltuielile cu întreţinerea, materiale şi servicii pentru evaluarea periodică internă a elevilor şi cheltuieli cu formarea continuă a cadrelor didactice.
Aceasta fiind teoria… să vedem cât costă mai exact educaţia unui elev în România. La nivelul învăţământului preuniversitar, costurile per elev/preşcolar în 2011 faţă de 2010 (costul standard era 2857 lei) au arătat astfel:
Costuri pentru salarii:
- Etalon: 2230 lei/an
- Media: 2574 lei/an
la care se adaugă:
Costuri materiale:
- Minim: 156 lei/an
- Media: 264.3 lei/an
- Maxim: 350 lei/an
Costul mediu estimat pentru elev arăta, potrivit ultimelor estimări disponibile în Raportui asupra stării sistemului naţional de învăţământ – 2009, o tendinţă de creştere, care însă nu se remarcă şi la nivelul învăţământului superior. Dimpotrivă, finanţarea pe bază de student echivalent, aşa cum a fost ea stabilită prin Hotărârile anuale privind aprobarea cifrelor de şcolarizare pentru învăţământul preuniversitar şi superior de stat, arată o continuă scădere a nivelului de finanţare per student.
Note: Datele pentru învăţământul preuniversitar sunt preluate din Raportul Ministerului Educaţiei. Echivalentul în euro al finanţării pe student echivalent este calculat la cursul mediu anual stabilit de BNR.
Să vedem acum cât costă efectiv educaţia unui elev pe perioada liceului plus cea din timpul facultăţii. Pentru asta dispunem de următoarele date:
Dacă acest absolvent s-ar angaja în România în 2012, el ar avea, ca programator, un salariu cuprins între 1500 şi 2000 euro (studiu Trenkwalder, mai 2012). Taxele pe care le-ar plăti la stat lunar ar fi (cu scutirea de impozit pe venit aplicată programatorilor) cuprinsă între aproximativ 4.187-5.234 lei/ lună.
Dacă însă acest absolvent ar pleca în SUA în 2012, imediat după finalizarea facultăţii, şi ar lucra ca software development engineer, acesta ar avea un salariu mediu de aproximativ 85.000USD. Taxele plătite anual de acesta doar la bugetul federal ar ajunge la 13.829USD.
Astfel,
- Statul român şi-ar recupera „investiţia” în formarea specialistului IT în aproximativ 8 luni: 34860 lei (cost total) / 4187 lei (taxe lunare) = 8,32 luni
- Iar în decursul unui an ar câştiga, adiţional, din taxe şi impozite: 15.384 lei
Altfel, statul nu pierde anual, prin „exportul de creiere” în străinătate, doar banii de formare şi potenţialii bani pe care aceşti specialişti i-ar aduce la buget prin contribuţiile aferente salarizării, ci şi o multitudine de alte taxe pe care le-ar putea colecta: de la accize, la TVA. Chiar scăzând nivelul salariului mediu la jumătate ar rezulta o amortizare a costurilor cu educaţia de un an şi patru luni. Dacă vom lua în considerare doar un milion de astfel de „creiere” plecate în alte ţări, tot ar rezulta că statul român a pierdut numai prin această metodă (nerecuperarea investiţiei în educaţia propriilor cetăţeni) aproximativ 8 miliarde de euro. Dar cifrele stau însă, mult mai dezastruos în realitate.
Nu trebuie să uităm însă că prezenţa unui salariat român în cadrul economiei româneşti pe o astfel de perioadă de amortizare – şi nu numai – este benefică şi din multe alte puncte de vedere: TVA colectat din toate achiziţiile efectuate de acesta (aproximativ un sfert din venitul cheltuit în România), bani care circulă în cadrul economiei, profit realizat de compania la care lucrează, accize pe ţigările, benzina, etc. cumpărate şi multe altele. Lipsa acestui salariat – emigrarea sa într-o altă ţară – echivalează cu o pierdere a costurilor cu educaţia plus inversul celor de mai sus.
În România zilelor noastre, în loc să-şi apere investiţia efectuată în educaţia propriilor cetăţeni, Statul se arată complet dezinteresat de aceasta punând umărul prin slaba administrare a chestiunilor de ordin public şi prin abuzurile pe care le face, la „gonirea” propriilor cetăţeni în alte ţări care profită cu adevărat de pe urma acestei investiţii pe care o facem cu toţii.
Imago mundi 